(Nu e bună deloc)
Nu-i o noutate că politicienii iau credite preferenţiale de la bănci, începând cu nesfârşitele liste de la Bancorex şi până la faimosul împrumut imobiliar al Elenei Udrea la BRD, garantat cu speranţa că imobiliarele vor creşte la nesfârşit dar achitat anticipat cu bani pe care nici o declaraţie de avere nu i-a văzut vreodată.
Însă împrumutul luat de Ioana Băsescu de la CEC oferă în premieră date pentru o radiografie aproape completă. Contractul este în realitate o lungă listă de excepţii, care dacă ar deveni model ar duce orice bancă în faliment.
Sigur, se pot aproba credite excepţionale; dar numai atunci când există garanţii excepţionale. Doar că aici, dimpotrivă, garanţiile sunt substandard. Nu există o locuinţă gaj, nu există o asigurare a creditului, nu există un coplătitor. Nu există nici măcar o experienţă minimă a împrumutatului în agricultură – măcar aceea de-a fi ales arendaşii potriviţi.
Există însă o ipoteză naturală, că poate totul s-a făcut regulamentar şi legitim. Nici vorbă!
Iată 5 argumentele vânturate cu mare uşurătate, toate false din punctul de vedere al unei bănci.
“Sărirea pragului e o formalitate dacă ai venituri suficiente”. Niciodată! La CEC, plafonul pentru persoane fizice este de 2,8 milioane de lei. La o simulare pe site, orice credit mai mare e declarat din start neeligibil.
Chiar şi la o analiză empirică argumentul nu ţine: de ce ar vrea o bancă să îndepărteze clienţii cu venituri mari încă de la primul contact? Invers, nici 2,8 milioane nu-i un credit prea mic, să se poată spune că ăştia-s clienţii “de duzină”, care se informează de pe site.
Însă sensul plafonului este destul de strict. El are rostul de-a limita expunerea băncii faţă de un număr de clienţii individuali, într-un scenariu extrem. Iată un exemplu de simulare de risc: O bancă are 100 de clienţi. Anticipează că
