După cum ne relatează Sfântul Evanghelist Ioan, adus în faţa lui Pilat din Pont, Iisus avea să-i atragă acestuia atenţia că "oricine este din adevăr ascultă glasul Meu" (Ioan 18, 37). O afirmaţie provocatoare pentru un roman cultivat care va replica prompt: "Ce este adevărul?"

Întrebare la care nu aşteaptă (şi nici nu primeşte) un răspuns de la Hristos. Acest dialog îl putem considera prima întâlnire de ordin cultural dintre concepţia creştină şi gândirea filosofică. (Voi reveni asupra ei în finalul materialului pentru a-i desluşi semnificaţia.) De atunci, din momentul anterior răstignirii Fiului Omului, teologia creştină şi filosofia vor avea numeroase prilejuri de confruntare sau de dialog fructuos. În rândurile creştinilor putem identifica, în mare, două curente care surprind atitudinea acestora faţă de filosofie: un curent de respingere totală a filosofiei, e adevărat că de mai mică amploare, şi unul de raportare recuperatoare faţă de aceasta.

Neliniştiţi de forţa sa speculativă, unii creştini considerau filosofia ca fiind "mama tuturor ereziilor" (cazul lui Tertulian). Pentru Teodoret filosofia reprezintă "o boală a sufletului", iar pentru Epifanie de Salamina ea vine de la diavol! Desigur, aceste atitudini nu trebuie interpretate ca fiind acte de obtuzitate culturală, ci ca gesturi de a delimita foarte clar credinţa creştină, mărturisitoare a unui Dumnezeu personal, viu, de speculaţiile filosofice ce vehiculau idei, concepte, principii abstracte. O poziţie ceva mai tolerantă avea să aibă Fericitul Augustin care, deşi le adresează cuvinte grele unor şefi de şcoli filosofice, admite totuşi că poate utiliza unele cunoştinţe filosofice pe care le-a dobândit înainte de convertire.

Mult mai consistent şi mai reprezentativ este însă curentul de recuperare, de asumare creativă a filosofiei. În acest curent se înscriu nume importante din gândirea teo