Nu ştiu în ce perspectivă ne situăm azi, în colţul nostru de lume, prin comunitatea ieşeană. Probabil că suntem purtaţi de curenţi divergenţi şi anonimi fără putinţa de a mai şti pe ce se susţine chipul nostru identitar.

De curând, am avut ocazia să văd asociate, în miezul Parisului, două implanturi. În oraşul axelor, monumentelor, bulevardelor regulate şi monotone, cele două implanturi par străine. Inegale în spaţiul fizic, ele au puteri comparabile în cel spiritual. Parisul le-a îmbrăţişat în inima lui pentru a povesti, pentru a comunica mulţimilor de vizitatori despre sensul unei lumi din ce în ce mai nebune. Amân identificarea implanturilor doar pentru a pune în text, în prealabil, tensiunea creatoare rezidentă în două atitudini culturale fundamentale. Ele sunt funcţionale în orice comunitate. Una e un elogiu al trecutului, al originilor de aur ale omenirii. Evoluţia nu face decât să degradeze acest început cu boli sociale înmulţite şi extinse exponenţial. Cealaltă e un elogiu al viitorului, al speranţelor, iluziilor că omul, venind din întunericul istoriei, îşi poate crea, prin propriile puteri, societatea perfectă. Nu ştiu în ce perspectivă ne situăm azi, în colţul nostru de lume, prin comunitatea ieşeană. Probabil că suntem purtaţi de curenţi divergenţi şi anonimi fără putinţa de a mai şti pe ce se susţine chipul nostru identitar. Şi din acest motiv e seducător să povestim despre implanturile amintite.

Unul e centrul cultural George Pompidou. O rafinărie a culturii. Structura de rezistenţă şi instalaţiile clădirii sunt transformate în înveliş, în pielea transparentă a spaţiului interior, liber manifestărilor culturale. Între ele, o expoziţie, o colecţie permanentă de artă modernă reprezentativă secolului douăzeci. Parcurgând-o te încearcă un sentiment straniu. Lumea îşi exprimă prin sensibilitatea acută a artiştilor ei deruta, angoasa, individua