“La quinta del Buitre”, cea mai frumoasă gaşcă din istoria Realului, a fost zămislită de Julio Iglesias acum fix 30 de ani. Cu Butragueño, cu Sanchis, cu Michel
Di Stefano, boierul care la a sa viaţă a halit, la micul dejun, tone de apărători pe pîinea rumenită, îşi roade, pînă la sînge, unghiile. Cadiz 2 - Real Madrid 0. Aşa e pirogravat pe tabelă. N-are vreme. Zice, scurt: “Băiețane, la încălzire!”. Nu-l lasă la fezandat decît 10 minute, apoi îi face vînt peste linie. Copilu’ o pocneşte prima oară în ’60, 2-1. Ţintuieşte ş-o bară. Dă o precisă pentru Gallego, la 2-2, în ’87 şi, cînd omul negru îşi dă ultima suflare în fluier, face nota de plată, în numerar, la 2-3. 5 februarie 1984.
Cu vreo două luni şi jumătate înainte, un redactor rupe clapele maşinii de scris. Se intitulează Julio Iglesias şi, dacă între astea două nu s-ar afla şi un “Cesar”, ai zice că e vorba de cel mai vîndut cîntăreţ al latinităţii. Naşte cronici de meci pentru “El Pais”, periodic iberic cu vipuşcă.
Castilla, maternitatea Realului
Deunăzi, fusese la un partidazo. Văzuse, la lucru, Castilla, neonatologia celor de la Real Madrid. Locul unde puştanii intrau pentru a li se da o şlefuire. Rămăsese uimit. O maşinărie de fotbal, cravaşată de AA, Amancio Amaro, un grande cu 344 de partidos ca alb. Pusese geana pe un chavalito. Spate drept, picioare robuste şi scurte, braţe lungi, pendulare. 1,68 din tălpi-n creştet. Arase tot. În spatele lui, doi chibiţi trăncăniseră făr de oprire, că băiatul ăsta posedă cinci viteze: o băgase în prima la mijlocul terenului, cînd făcuse preluarea; accelerase niţel, a doua; pe la limita ofsaidului, a treia; în buza careului, a patra. “La quinta, Buitre, la quinta!”, răcniră, atunci, unchiaşii. Şi necoptul îi ascultă. “Vulturul” călcă a cincea şi înscrise. Mai era un minut de joc! Atunci, lui Julio Cesar Iglesias îi veni, în minte, titlul.
