Sunetul The Byrds, caracterizat de armonii vocale limpezi precum cristalinul cerului suprapuse pe acordurile de chitară rece cu 12 corzi brandu’ Jim McGuinn, a rămas definitoriu pentru subgenul folk rock. Trebuie spus că niciunul din membrii fondatori ai grupului nu provenea din rock, ci din folk sau din alte tipuri de muzică tradițională americană (blues, country, rhythm and blues). Și, lucrul pentru care The Byrds figurează în orice istorie a muzicii rock, trupa este recunoscută și drept inițiatoarea folk rockului; presa muzicală din Statele Unite, în goana benefică de a pune în ordine totul pe panoplia de genuri și subgenuri muzicale “vulgare”, a creat denumirea folk rock imediat după ce primul LP The Byrds, Mr. Tambourine Man (1965), a fost lansat pe piață. Discul single cu același nume, preluare a hitului lui Bob Dylan, va atinge primul loc în topul Billboard, iar albumul este considerat ca prima încercare reușită a trupelor americane de a se măsura, de pe poziții egale, cu succesul fenomenului British Invasion (Byrds a și apărut ca o reacție după ce Beatles a lăsat America fără cuvinte după primul ei turneu efectuat acolo, în toamna lui 1963).

Dar The Byrds a avut o influență benefică, de răsad, în istoria rockului: unii membri fondatori își vor continua carierele muzicale în trupe noi (Crosby, Stills, Nash & Young, The Flying Burrito Brothers sau mai puțin cunoscuta, mie, The Desert Rose). Ca în majoritatea cazurilor de plecare a unor muzicieni spre alte zări muzicale, a fost vorba de limitarea de exprimare.

Dacă voi avea, vreodată, puterea de a aprofunda și distila ceea ce bănuiesc că știu despre muzica generației „mele”, voi lua lanțul cinematic „muzica negrilor (blues și rock’n roll)/ reflexia acesteia în muzica britanică/ reflexia muzicii britanice în muzica americană”, îl voi unge cu ceva cuvinte atent compilate și-l voi lansa spre criticar