Gata! Mi-am lansat cartea! Mi-am făcut datoria! Faţă de zodie (care nu mă lasă să stau niciodată locului), faţă de părinţii care m-au vrut întotdeauna harnică şi faţă de cei din jur care mă tot trăgeau de mânecă întrebându-mă: „Hai, când mai scoţi o carte nouă?".
Bombănelile mele au intrat acum în librării, eu am răsuflat uşurată, necontenind să le mulţumesc în gând celor care m-au ajutat să am o „naştere” atât de uşoară, atât de frumoasă: ziarului de faţă, Editurii Corint, celor care şi-au amestecat, printre filele cărţii, pe cele ale contractelor de sponsorizare, celor care atât de frumos au vorbit la cele două lansări, dar şi celor dragi care le-au însufleţit fiindu-mi doar alături.
M-a întrebat un jurnalist dacă totul a decurs cum mi-am dorit. „DA!” - am zis, un „da” hotărât. Totuşi, acest „da” ascundea îndărătul lui nişte bombăneli interioare. Pe care, iată, vi le voi mărturisi...
Pregătindu-mă pentru întâlnirile cu presa, apropiaţii şi cititorii, făceam, recunosc, exerciţii de imaginaţie vizavi de întrebările pe care le anticipam. Pe care eu însămi, ca jurnalist, le-aş fi pus într-o asemenea situaţie. Îmi imaginam ce voi răspunde la întrebări de genul: de unde moşteneşti înclinaţia către scris? Când ai început să scrii? Ţi-ai dorit să lucrezi în lumea literelor? Când ai publicat prima oară? Care este cartea copilăriei tale? Care este scriitorul preferat? Ai compus vreodată poezii? Ce cărţi ţi-ar plăcea să scrii?... şi alte asemenea lor. Am încercat să le răspund, în gând, ferindu-mă să spun banalităţi, căutând să strecor în răspunsuri acea cotă minimă de senzaţional după care aleargă presa. Până la urmă, şi cea mai acerbă spontaneitate este, într-un fel, regizată! Dar nu! Exerciţiile mele de imaginaţie au rămas la fel de inutile precum kilogramele de materie pe care le toceam, la şcoală, pentru câte un extemporal la car
