Aşa-numitul marş spre Chişinău, de sâmbătă, urma să fie punctul culminat al mult trâmbiţatei „revoluţii de catifea“ a lui Voronin. Ceea ce se anunţa a fi o mega manifestaţie care să zdruncine fotoliile guvernanţilor şi să-i determine să întoarcă vectorul politicii externe spre Est, cu o săptâmână înainte de summitul de la Vilnius, n-a fost decât încă o acţiune zgomotoasă a comuniştilor, ca multe altele cu care ne-au obişnuit în ultimul timp.

N-au fost zeci de mii de oameni, cum se laudă PCRM, ci câteva mii, majoritatea bătrâni săraci şi etnici ruşi, pentru care Voronin întruchipează visul reîntoarcerii în URSS, unde salamul era ieftin, iar limba lui Lenin – stăpână. Au venit în marş, au fluturat steaguri roşii, au ascultat bătăi de tobe şi discursuri pline de replici grosiere şi expresii înveninate la adresa puterii, au scandat în rusă lozinci anti-UE şi împotriva guvernării, au făcut un cerc în jurul Guvernului, au adoptat o declaraţie, iar exact la ora prânzului, în acordurile false ale cântecului sovietic „Deni Pobedî“ interpretat de liderul PCRM, s-au împrăştiat.

„Revoluţia comunistă a eşuat, drumul spre Vilnius e liber“, „Comuniştii au aruncat banii Moscovei pe apa sâmbetei“, „Revoluţia PCRM – eşec total“..., s-au grăbit să decreteze bloggerii şi comentatorii politici. Colaje din poze de la mitingul pro-Europa din 3 noiembrie, organizat de partidele democratice, şi cel al comuniştilor, din 23 noiembrie, însoţite de comentarii privind diferenţa mare dintre numărul de participanţi, au umplut site-urile de ştiri şi reţelele de socializare. Pe Facebook s-a declanşat o euforie generalizată pentru faptul că „revoluţia a eşuat lamentabil“ şi „PCRM s-a făcut de cacao“...

Dar oare nu ne grăbim să-i cântăm prohodul Partidului Comuniştilor? De ce ne bucurăm că PCRM a reuşit să mobilizeze DOAR 6.000-7.000 de simpatizanţi, când ar trebui să ne îngrij