”Și pe urmă, deodată, bucuria asta, despre care nu pot spune nimic altceva decat că e fără noimă. Trebuie însă acceptată ca atare, fără noimă, trebuie admis că orice fericire nu poate fi decat fără noimă, și trebuie trăită intens. E cazul să spun că uneori, de-a lungul ultimilor ani, cate o promisiune, un început de fericire, venea să lumineze cerul tristeții mele; mă împotriveam cu un cate ”la ce bu”, un ”și ce-i cu asta?” sau ”asta n-o să mă împiedice să mor” sau ”nici un motiv să fiu fericit”; acel soi de licărire de fericire se stingea pe loc și mă întorceam înapoi, în mohoreala mea cenușie. De data asta a fost ca și cum aș fi înțeles că bucuria e un dar al cerului, precum harul, inexplicabilă, dar evidentă, sigură. Nu-i explicabilă, n-are nici o rațiune și asta pesemne că-i și rațiunea, iar lipsa asta de rațiune e poate singura rațiune valabilă, posibilă, adevărată”( Eugene Ionesco, ”Jurnal în fărame”, Ed. Humanitas)...

Rațiunea irațională a fericirii, iată ce spune...filozoful! Dar asta-i ea, asta-i bucuria, asta-i fericirea, nu-ți trebuie o justificare pentru bucurie, nici logică, nici explicație. Nu o poți reține și nu o poți amana cu pretexte de tipul ”la ce bun”; bucuria este acum, oricand af fi acum și asta poate că avem nevoie să înțelegem și noi, să ne scufundăm în mod autentic în rațiunea bucuriei, a fericirii, a fiecărei clipe. Aici e, aș zice, lupta teribilă dintre inimă și minte, lupta dintre experiența trecută și cea prezentă, tensiunea fantastică dintre uman și divin, ce se poartă continuu în ființa omenească. Pe cand mintea vrea structură, explicație, continuitate, nemurirea fericirii și motivul ei, pe cand mintea se înneacă în propriile cazane de cerneală, construite tot de ea însăși, inima e-n clipa asta bucuroasă, e deja în eternitate prin bucuria ei. Pe cand divinul se autodezvăluie prin bucuria fără de cauză, fără explicație, sfida