Înainte și după scorul unei partide CSU-FCU, trebuie să rîdem și să plîngem. Iar la final să înțelegem că nu-i mare lucru de înțeles

La umbra documentelor și a dosarelor trăiește, amărîtă și palidă, evidența. Universitatea Craiova este FCU, orice alt demers, cît de nobile ar fi argumentele sale, cu oricîte bancnote ar înveli temerarii pruncul, tot alt demers rămîne. O altă echipă din Craiova și atît.

Dar știți ce-i mai trist? Că nu mai vorbim de Craiova oltenilor. Am ajuns la echipa lui Mititelu și echipa Olguței, la două jucării de lemn, cu valoare subțire, aninate de brațul a doi oameni. Scindările fanilor, opțiunile foștilor idoli, sărăcia și bogăția, toate ne-au adus la două echipe și nici un club. Universitatea nu mai este o identitate recuperabilă din afecțiune, cît din dezbinare și îndîrjire. Joacă Adrian și Olguța, pe teren și în afara lui, dar mai joacă Universitatea oltenilor?

Mai mult, avem un duel de litere mari, sărace, biete, inoportune. CSU-FCU. Atît de mult a crescut orgoliul, ca un borș într-o casă fără stăpîn, că a trecut pînă și de oameni, s-a închistat în abrevieri seci, arde la foc mic și în mărunte atacuri, replici, controverse.

În Craiova, nu leul sau cîntecul mi s-a părut vreodată esența. Ci valoarea de fundament, care legitima simbolurile. De la poveste se trag spre prezentul convulsionat toate obsesiile și perspectivele, și nu invers, din îngustimea unor detalii, cu însemnătate, dar fără forță de continuitate, luate fiecare în parte.

La înmormîntarea lui Costică Ștefănescu, o umbră de bărbat se îmbrățișa delicat cu foștii jucători, în foișorul din curtea bisericii. Bănuiai după felul în care pășește că trebuie să fi fost un munte de om. Și te lovea în minte, imediat, hangerul ochilor aproape stinși. Nu l-am recunoscut, îl știam din amintirile altora. Doru Văetiși, pe care registrele îl vor păstra ca masor al Cra