L-am cunoscut în seara asta pe Andrei Makine, romancierul care a emigrat din Rusia în Franţa, unde a devenit celebru cu Testamentul francez. Makine are rădăcini franţuzeşti şi ruse; vorbea franceza acasă, în Siberia. Cum adică, franceza în Siberia? Aşa bine! Acolo s-au vorbit şi se mai vorbesc, şi germana, şi româna, şi limba tătarilor, şi idiş, şi ucrainiana, în afară de limba băştinaşilor siberieni, ca într-un turn concentraţionar al lui Babel. Tradiţia din vremea ţarilor de a-i trimite în Siberia pe cetăţenii neconvenabili a fost păstrată şi în Uniunea Sovietică, astfel că acolo au ajuns generaţii după generaţii, încă de pe vremea lui Petru cel Mare. Mulţi dintre cei trimişi în Siberia, mai întîi în puşcărie şi apoi cu domiciliu obligatoriu, n-au mai plecat de acolo, mai ales cei mai săraci, dar şi cei care nu mai aveau unde să se întoarcă după ce-şi ispăşeau pedeapsa. Makine provine dintr-o asemenea familie care s-a rusificat, fără să-şi uite identitatea. Îmi place cum scrie acest ruso-francez, căruia i-am citit cărţile traduse în româneşte. Makine are însă în Franţa o viaţă dublă, ca scriitor, despre care s-a aflat doar de curînd. De vreo zece ani publică la Paris romane şi sub pseudonimul Gabriel Osmonde. N-a luat premii cu ele, ca Romain Garry, cel care a luat Premiul Goncourt şi pe numele lui şi sub pseudonim, dar şi cu acest nume de împrumut cărţile lui Makine au parte şi de interes dinspre cititori, şi de cronici ca lumea din partea criticii. La început rezervat, puţin obosit şi cu o politeţe amabilă, mai degrabă de franţuz decît de rus, după vreo două pahare de vin roşu la un restaurant franţuzesc din Bucureşti, Makine mi s-a părut din ce în ce mai rus şi mai estic la masă. Vorbind despre amintirile lui din URSS, despre nomenclatura sovietică – despre care mă îndoiesc că ştie mai multe decît ruşii obişnuiţi – despre ţările din fostul lagă