Violenţa domestică există, chiar dacă din statistici transpare atât de puţin. Femeile, în special, „mănâncă” bătaie dimineaţa, la prânz şi seara, pe principiul „ştiu ele de ce”, chiar dacă, unele, nu ridică ochii de jos cu anii. Atât de puţine se plâng, atât de puţine sunt convinse că au cui s-o facă...
Autorităţile sunt de acord că datele nu reflectă, nici pe departe, adevărul. Nici astăzi, cu toate modificările succesive de legislaţie, nu e foarte clar cui te adresezi în caz de agresiune, unde te duci dacă n-ai rude sau prieteni dispuşi să te găzduiască. Poliţia vrea neapărat plângere, chiar dacă „în criză” agresorul umple de teroare un sat întreg sau o scară de bloc.
Direcţia de Protecţie Socială, dacă se trezeşte cu victimele în ogradă, improvizează pe moment, însă de principiu problema rămâne aceeaşi. Sunt ani de când reprezentanţii diverselor instituţii se aşază, în preajma zilei de 25 noiembrie, la masa discuţiilor. Simpozioane, protocoale semnate, experienţe instituţionale redate. Stăm din nou de vorbă, ajungem la concluzia că violenţa în familie este un fenomen, că datele, atâtea câte sunt, îngrijorează, că sărăcia îşi face şi mai mult loc printre noi şi, pe acest fond, violenţa escaladează, că viitorul copiilor care astăzi se dezvoltă într-un mediu lipsit de securitate nu sună deloc bine...
Chiar dacă presa scrisă, cel puţin, nu mai este astăzi un soi de „Ştirile de la ora 5.00” de pe TV, violenţa nu a dispărut. Secţiile chirurgicale, uneori chiar Terapia Intensivă şi alte specialităţi se confruntă frecvent cu victime ale bătăilor între rude. Doar că astăzi mai toată lumea ştie că pentru internaţii din motiv de agresiune serviciile nu le suportă statul, indiferent că victima are sau nu statut de asigurat, ci agresorul. Când agresorul e soţul, tata, uneori, deşi pare greu de crezut, chiar soţia sau mama, victima categoric n
