Lucrătorul român, în medie, nu e plătit bine. Iar dacă judecăm plăţile de sub linia medie, cele mai multe de altfel, vedem că problema se complică şi mai mult.
Salariul este plata muncii. Dar valoarea muncii, pe care o exprimă salariul, nu depinde numai de salariaţi. Intervin mai mulţi factori, între care climatul economic, managementul, tehnologiile, organizarea producţiei. Şi încă un lucru, poate cel mai important: posibilităţile societăţii de a recunoaşte valoarea muncii. Eficienţa muncii, în România, fiind modestă, salariul n-are cum să fie generos.
Ori de câte ori pronunţăm cuvântul eficienţă, avem în vedere, aproape fără excepţie, că faţeta tehnică a fenomenului – finalizată de regulă în performanţa fabricatelor, a produselor în general – este cartea de vizită a oricărui producător. Niciodată însă nu poate fi evitată o întrebare cardinală: „Cât costă performanţa?” Şi cum deseori, la noi, cu deosebire în companiile statului, costul e mai mare decât câştigul, performanţa tehnică e practic anulată. Iată de ce, în toate cazurile, eficienţa tehnică îşi pierde valoarea dacă nu e dublată de eficienţă economică.
Cauzele deficitului de eficienţă economică sunt numeroase. Le regăsim începând din acele companii româneşti în care predomină dezinteresul pentru buna organizare a muncii. Şi în care producţia e lăsată în voia obişnuinţei. Din aceste motive, afacerile sănătoase se înmulţesc încet. Ceea ce se reproduce repede este incapacitatea acestor companii de a asigura o ofertă de bunuri şi servicii care să corespundă cererii de consum. Şi pe care s-o recunoască piaţa.
Dar o organizare bună a muncii nu e posibilă fără decizii economice bune. Cine vrea mai multă eficienţă economică va fi nevoit să aibă grijă într-o mai mare măsură de calitatea deciziilor. Fiindcă de aici vin cele mai multe boli din economie, de la calitate
