După mai bine de o săptămînă de la meciul de fotbal cu Grecia, lamentările naţiunii române încă nu au contenit. Ratarea calificării echipei noastre la turnelul final din Brazilia e văzută ca o dramă cosmică, iar primul responsabil pentru această dramă este antrenorul Victor Piţurcă.

Poate ar fi cazul să încercăm a restabili, în judecăţile noastre, dreapta măsură şi prioritatea logicii. Mai înainte de orice, să ne amintim că fotbalul este un joc. Convenţia de bază a acestui joc este ca una din echipe să introducă mingea în poarta celeilalte. Ca orice joc ˗ inclusiv păcănelele ˗ fotbalul produce firilor mai slabe un efect de hipnoză care transformă ficţiunea în realitate şi provoacă adesea reacţii vehemente. Un copil care se joacă de-a războiul pe calculator îşi ia foarte în serios rolul de strateg şi comandant militar, iar suferinţa lui este reală, atunci cînd pierde, ca şi bucuria, în caz de victorie. Ceea ce nu face însă ca războiul de pe calculator să fie unul real. Cam la fel se întîmplă lucrurile şi în fotbal. Valoarea acestui sport decurge mai degrabă din investiţia simbolică a suporterilor decît din calităţile propriu-zise ale jocului. În definitiv, faptul că nişte băieţi, ai noştri şi ai lor, aleargă încolo şi încoace după o minge nu prezintă o aşa de mare importanţă, decît în cazul în care ai jucat la pariuri.

Abia pariul, adică pierderea sau cîştigarea unei sume de bani, reprezintă propriu-zis o miză. Pentru cei care nu joacă la pariuri, miza meciului stă în altceva ce ţine mai degrabă de resorturile psihologice ale evaluării propriei persoane. Reproşul cel mai frecvent ˗ şi de fapt cel mai îndreptăţit ˗ pe care suporterii echipei naţionale de fotbal l-au adus antrenorului Piţurcăa fost acela că ne-a umilit! Hai să vedem cum.

Mai întîi, aş aminti aici o cugetare atribuită, dacă nu mă înşel, filosofului şi scriitorului francez