Timişoara a fost, încă din secolul al XIV-lea, o cetate importantă, reşedinţă a comiţilor de Timiş şi chiar reşedinţă regală pentru câţiva ani, iar în timpul stăpânirii otomane, centrul vilayetului de Timişoara, în care locuiau beilerbeii. Chiar dacă nu există informaţii despre măsurile luate pentru păstrarea curăţeniei oraşului, cu siguranţă acestea vor fi existat într-o oarecare măsură, la nivelul exigenţelor epocii, căci cetatea era însemnată şi avea oaspeţi de vază.

Începutul epocii moderne a oraşului, după cucerirea acestuia de către prinţul Eugeniu de Savoya, a însemnat şi o reconstrucţie a sa din temelii, pe baza unui regulament care prevedea şi dispoziţii foarte riguroase pentru păstrarea ordinii şi curăţeniei. Existau mai multe cartiere, fiecare cu o dezvoltare proprie, separate între ele de întinse terenuri virane. Treptat, străzile au fost pavate sau pietruite şi mulţi martori oculari povestesc că erau bine întreţinute. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Timişoara era considerată una dintre cele mai frumoase şi ordonate cetăţi ale imperiului.

Toţi proprietarii de case trebuiau să dispună de mijloacele necesare pentru stingerea incendiilor, iar modul de depozitare a gunoiului menajer şi a materialelor provenite din demolări sau construcţii era foarte strict reglementat şi controlat.

Tămâie-n aer

Călătorii străini, cu foarte puţine excepţii, au lăudat Timişoara, pe care o considerau un loc foarte plăcut, un oraş frumos şi prietenos, cu străzi ordonate şi curate, chiar dacă au remarcat că aerul nu era prea sănătos din cauza mlaştinilor care-l înconjurau şi au considerat că una din principalele cauze ale insalubrităţii era proasta scurgere a instalaţiilor de spălat şi a canalelor cu apă.

Unii vizitatori ai oraşului au consemnat că aerul era mereu purificat cu tămâie sau oţet, iar alţii au notat că după târgurile săptămânale se f