Acum ceva ani, pe CNN, la emisiunea lui Richard Quest, invitaţii discutau, ca de obicei, o problemă interesantă. Există produse de "lux accesibil" (affordable luxuries)? Invitaţii au oferit, în esenţă, două tipuri de răspuns. Primul, afirmativ. Există "lux accesibil". Mulţi îşi pot permite un portofel Gucci sau un tricou Lacoste. Al doilea, negativ. Dacă este "lux" veritabil, atunci, prin definiţie, doar puţini trebuie să şi-l poată permite. Portofelele şi tricourile respective pot avea semnele unei mărci de lux, dar nu sunt produse de lux propriu-zise. Luxul este, prin natura sa, "inaccesibil".
Teoreticienii societăţii şi ai economiei şi-au pus problema luxului încă de la începuturile epocii moderne. Pentru Rousseau, spre exemplu, luxul este fundamental rău, pentru că ne îndepărtează de simplitatea dictată de legea Naturii. Pentru Mandeville, pe de altă parte, luxul condamnat de moralişti are avantaje nebănuite. "Viciile private" duc la "beneficii publice".
Dar de ce ne-ar preocupa statutul luxului într-o lume în care mulţi oameni trăiesc cu salariul minim sau nici măcar cu atât? Două sunt motivele. Pe de-o parte, luxul are un rol aspiraţional. Nu multă lume îşi permite să meargă în excursie în Bahamas, însă mulţi îşi doresc asta. Pe de altă parte, fie că ne place, fie că nu ne place, consumul de lux este asociat şi cu diferenţele de statut. A înţelege luxul înseamnă a intui ceva important des¬pre ierarhiile sociale.
Aşadar, unde suntem?
Am, vorba acelui banc, două veşti. Una bună şi alta rea. Vestea bună este că luxul a ajuns acum aproape peste tot. Vestea rea este că luxul a ajuns acum aproape peste tot.
La un moment dat am fost invitat la o nuntă. Mă duc rar la asemenea evenimente fericite, astfel încât atenţia mi-a fost atrasă de un detaliu. Unii oaspeţi, tineri, aveau maşini destul de bune, noi. Lucru care, în mintea mea, cerea o e
