Da, nu vă miraţi. Vroiam să scriu „miniştrilor”. Dar ministru vine din latină şi înseamnă slujitor, servitor. E drept, schimbarea de sens s-a produs demult. Deja, din antichitate,
Miniştrii împăratului aveau o mai mare putere în raport cu ceilalţi.
Mai târziu, odată cu apariţia ideii de stat ca încarnare a binelui comun, ministrul devine mai curând servitorul acestui bine, reprezentat de stat, decât al suveranului. Ba chiar şi unii suverani se numeau pe sine „primul servitor al statului”.
Azi, nici primul ministru nu se consideră pe sine prim-servitor şi nici miniştrii nu mai slujesc pe nimeni din afara cercurilor lor de interese financiare ori politice.
Toţi, în schimb, au impresia că sunt suveranii absoluţi ai unei ţări de supuşi. Şi, oricare dintre supuşi are curajul să-i critice sau să-i contrazică, e fie opozant politic, fie plătit de opozanţii politici.
Steinhardt spunea că legitimitatea unui om politic se pierde dacă el pierde contactul cu poporul. Dacă pierde respectul, iubirea poporului, dar mai ales dacă pierde legătura de înţelegere cu acesta.
Dacă ar fi să aplicăm acest principiu, înseamnă că România n-a prea avut conducători legitimi în ultimele 7-8 decenii.
Conducătorii mult-iubiţi, votaţi în unanimitate de populaţie, s-au trezit abia la Revoluţie în faţa realităţii: îi „iubea” întreaga ţară, dar nu s-a găsit nici măcar un om dispus să-i apere, la o adică, cu preţul vieţii.
Situaţia a rămas cam la fel şi după 1989. Indiferent de valul de simpatii, extrem de subţire şi de temporar creat în jurul unor oameni politici, toţi, nu doar votanţii, ci şi colaboratorii s-au dezis încet de ei. Iar dacă încetezi să crezi în ceva, înseamnă că n-ai crezut niciodată cu adevărat.
În voi, dragi servitori ai aceşti ţări, n-a crezut cu adevărat nimeni, niciodată. Şi nici nu va crede până când v
