De la minciunile aparent inocente până la cele grandioase, de o gravitate care oriunde în lume i-ar aduce plecarea din viața politică, Ponta nu ratează nimic.
„Îți trebuie memorie bună după ce ai mințit“, spunea Corneille. Asta doar dacă îți pasă că vei fi prins cu minciuna, dacă mai ai vreun rest de onorabilitate și te interesează ce cred alții despre tine. Dacă nu ai convingerea că poți să-i minți pe toți tot timpul și nimic nu ți se va întâmpla. E cazul lui Victor Ponta. Te ciupești auzindu-l. E mitoman, iar asta e o boală, nu o etichetă pusă de Băsescu sau de adversari. Dacă era tratată din copilarie, poate mai era vreo șansă. Dar n-a fost. Funcția de premier i-a facilitat maturizarea, a cronicizat-o. La trei cuvinte, Ponta toarnă câte-o minciună, „minte cum respiră“, așa cum i se tot spune. Când e prins, cum i s-a întâmplat în conferința de presă de vineri de la guvern, încearcă să scape cu câte o obrăznicie.
Trebuie să admitem că România s-a procopsit în 25 de ani cu tot soiul de politicieni: corupți, șmecheri de cartier, oportuniști grețoși (majoritatea), grobieni, indivizi cu un caracter cât măzărichea sau de un egoism feroce, lași etc. Evident, mincinoșii n-au lipsit, dar lor li s-a găsit mereu scuza că așa-i în politică, mai și minți când „interesul național“ o cere. Totuși, e prima oară când într-o funcție atât de importantă ajunge un mitoman sadea. E un lucru extrem de periculos, pentru că doar cei bine informați, cei care urmăresc lucrurile în evoluția lor își pot da seama de gravitatea și amploarea fenomenului. Majoritatea populației se simte și ea mințită, dar doar în raport cu promisiunile făcute de USL în cursa pentru câștigarea puterii. Nu face diferența între acest tip de minciună, intrată deja în tradiție și care trezește revolte mai degrabă de ordin abstract - până la urmă care partid a respectat promisi
