Unde este flacăra militantă care anima partidul în primii 10 ani după 1989? PNŢCD nu avea nevoie să declare că este de dreapta (şi nici nu o făcea), dar avea o vocaţie clară şi inconfundabilă.

Un sondaj recent de opinie (INSCOP Researsch) arată că numai 2,4% din electoratul românesc ar vota PNŢCD dacă s-ar organiza alegeri parlamentare “duminica viitoare”. În ciuda tuturor eforturilor din ultimul an, partidul nu a crescut cu mai mult de 1%, plasându-se pe mai departe pe poziţii insignifiante. Cei care au investit bani în acest partid în ultima vreme ar putea trage concluzia că au făcut o afacere proastă. Se spune că “banii nu aduc fericirea” dar că ei o pot face să dureze, ceea ce ar putea fi adaptat şi la situaţia noastră: nu banii fac un partid, chiar dacă el are nevoie de bani ca să trăiască.

Aşadar, mai înainte de a investi bani este nevoie ca flacăra militantă să fie reaprinsă într-un fel sau altul, ceea ce nu s-a întâmplat. Diriguitorii formaţiunii au anunţat că primesc noi membri într-o acţiune fără precedent de deschidere a porţilor, dar lipseşte forţa de atracţie. Un partid mic de opoziţie şi care mai are de aşteptat cel puţin 3 ani de zile până la alegerile viitoare are nevoie de o fărâmă de idealism şi de un proiect politic curajos care să acopere zonele neglijate de partidele de prim plan. Dar poate în primul rând are nevoie să capteze indignarea şi protestul societăţii în formele sale cele mai virulente. Or, PNŢCD nu s-a distins în ultimii ani prin nicio iniţiativă proprie semnificativă. În apelul său recent, preşedintele PNŢCD, Aurelian Pavelescu, anunţă că îi invită în partidul său pe toţi “românii” care “protestează împotriva partidelor politice în fiecare zi sau care vin individual în pieţele României cum ar fi Piaţa Universităţii”. (conferinţă de presă 17 noiembrie).

E un apel foarte ciudat, căci PNŢCD nu a protestat nicioda