„Femeia ca un câmp de luptă”, cunoscută şi sub numele „Despre sexul femeii ca un câmp de luptă în războiul din Bosnia”, e o piesă, cel puţin aparent, pândită de pericolul perisabilităţii. Scrisă în 1996, drama lui Matei Vişniec e inspirată din tragedia iugoslavă (unii zic bosniacă), mai exact din memoriile unui participant nemijlocit la război, memorii publicate sub numele Chronique des oubliés de o editură franceză.

Au existat în momentul apariţiei textului şi la data la care el a fost relativ intens jucat pe scenele româneşti, voci care au pus scrierea piesei pe seama lăcomiei lui Vişniec de a înfuleca, digera şi transforma în material dramaturgic evenimentele sângeroase ce deschideau orice buletin de ştiri serios.

Acum, când ceea ce s-a întâmplat ori se întâmplă în spaţiul ex-iugoslav a ieşit de sub semnul urgenţei, mai interesează oare drama femeii bosniace fiindcă, în “pulberăria sentimentală” reprezentată de Balcani, “sexul femeii inamicului său etnic devine un veritabil câmp de luptă”? Iată o întrebare pe care mi-am pus-o intens înainte de a regăsi, după o pauză de mai bine de un an şi jumătate drumul Petroşaniului, spre a vedea spectacolul regizat de Muriel Manea după piesa lui Matei Vişniec.

Am ascultat, aşadar, cu luare-aminte fiecare replică din riguroasa dramaturgie a montării, dramaturgie întocmită, din câte pot deduce, de regizoarea însăşi. Doar două-trei fraze ar trebui eliminate din jurnalul lui Kate, doctoriţa americană la început profesional-binevoitoare, apoi din ce în ce mai copleşită de drama trăită de Dora, tocmai fiindcă aceasta ajunge să se suprapună cu propria sa dramă, şi ceea ce părea datat mi s-a părut a dobândi o percutantă actualitate. Şi aceasta, din punct de vedere textual, poate mai puţin datorită condeiului dramaturgului Matei Vişniec cât, mai curând, spiritului de observaţie şi capacităţii de problematizare specifi