În timp ce lucra în exteriorul navetei spaţiale Explorer iar tragedia nu se declanşase încă, la prima ei ieşire în cosmos, dr. Ryan Stone (Sandra Bullock) este întrebată de comandatul misiunii, astronautul Matt Kowalski (George Clooney) ce îi place cel mai mult în acest debut cosmic. Stone răspunde: "Liniştea", iar Kowalski completează: "Trebuie să admiţi un lucru. Nimic nu se compară cu priveliştea." Se vede, departe, Pămîntul, în nuanţe de albastru şi alb, prins într-un contur roşietic, iar astronauţii plutesc imponderabil în jurul navetei spaţiale, de care sînt legaţi prin tuburi, corzi sau braţe mecanice. Aşa începe "Gravity", recentul film al lui Alfonso Cuaron. Sursa: CODRIN PRISECARU
În cîteva minute, tragedia va lovi, iar liniştea mult dorită şi atît de preţuită va deveni un coşmar de care dr. Stone va scăpa cu greu. Dr. Stone va avea de luptat pentru viaţa ei exact cu ceea ce îi place mai mult: cu liniştea - infinită, totală, de neînvins. Capcanele liniştii sînt periculoase şi, cu cît liniştea e mai deplină, cu atît poate fi mai periculoasă. Liniştea spaţiului cosmic este nelimitată şi în cuprindere, şi în adîncime şi în înălţime. Este atît de zdrobitoare, încît aboleşte chiar aceste noţiune: cuprins, adînc, înalt. În pragul acestei linişti, dr. Stone e un muritor fericit.
Ca şi ea, miliarde de oameni doresc linişte. Mai ales, după experineţe ca cea prin care ea trecut (fiica ei de patru ani a murit într-un accident stupid, la joacă, la grădiniţă). Acum, iată, are liniştea pe care o vrea, absenţa completă a zgomotului. În spaţiu, sunetul nu se propagă. Şi tot acolo, viaţa nu există. Singurătatea e absolută şi strivitoare: viaţa acolo e imposibilă nu pentru că lipseşte gravitaţia terestră, ci pentru că lipseşte lumea însăşi.
"Gravity" este unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut în ultimii (mulţi) ani. E povestea singurulu
