Am întâlnit mulţi oameni la Târgul „Gaudeamus”, câteva sute în ultimele zile, şi cu câteva zeci am şi reuşit să vorbesc mai mult sau mai puţin, dintre cei care luptă sau doar sunt interesaţi de Roşia Montană. Oameni mai tineri sau aflaţi la vârsta pensionării, care, în mod evident, doar în ultimele luni aflaseră mai multe amănunte despre grozăvenia Afacerii. M-a bucurat interesul şi revolta lor, dar m-a şi întristat o anumită doză de pesimism. Un pesimist generat de ideea că cetăţenii s-ar fi trezit prea târziu şi că, în cele din urmă, proiectul minier tot va fi făcut. Tuturor acestora vreau să le spun că, în cazul Roşia Montană, nu e nicidecum prea târziu. Dimpotrivă. Analizând numeroase alte cazuri de exploatare a aurului din întreaga lume, concluzia e că, în marea lor majoritate, opoziţia publică s-a născut şi a luat amploare DUPĂ prima explozie. Sau chiar după ani buni de la începerea exploatărilor, când efectele distructive şi nocive deveneau deja evidente şi erau resimţite direct de largi comunităţi locale. Şi nici în acele cazuri nu a fost cu adevărat prea târziu, pentru că niciodată nu e prea târziu să opreşti sau măcar să limitezi proporţiile unui dezastru. Din acest punct de vedere, cazul Roşia Montană este unul fericit: opoziţia s-a născut şi a crescut înainte ca proiectul minier să fie măcar avizat.

În spatele ideii că proiectul minier tot va fi făcut stă mentalitatea lipsei de şanse a unei astfel de lupte, ţinând cont de interesele uriaşe din spatele Afacerii şi sumele impresionante puse la bătaie. În realitate, mai mult ca niciodată, există şansele ca proiectul să fie oprit. Dacă în urmă cu 11 ani (de când urmăresc direct acest caz) aş fi înţeles (fără a accepta) argumentele celor care susţineau o teoretică lipsă de şanse, în acest moment aceste argumente nu mai au vreo susţinere. Nu sumele de bani „investite” de companie reprezentau adevărata