A fost o bucurie să urmăresc Requiemul lui AD pe scena Ateneului Român, o partitură nedrept de rar cântată în concert, peste tot în lume, nu doar în România în dauna altor opusuri din creaţia vocal simfonică requiem, care şi-au câştigat statutul de hit în genul funebru : Mozart, Verdi, Brahms sau Faure.

În afară de Cehia, bineînţeles, ţara natală a compozitorului care îi cântă cît de des poate muzica, cum s-a întâmplat în decembrie 2011, datorie de onoare pentru Filarmonica Naţională Cehă să interpreteze extrase din recviem la funeraliile lui Václav Havel. Dar Cehia menţine vie şi memoria compozitorului naţional, prin lucruri firesti, de zi cu zi, nu doar prin astfel de momente speciale. Concerte, festivaluri, muzee bine întreţinute şi case memoriale temeinic renovate. Aşa cum la noi, ştim bine, nu se întâmplă.. Pentru cehi, Dvorak este aşadar un simbol naţional real, alături de confraţii Suk, Smetana, Janacek şi Martinu şi panoplia obişnuită din care trebuie să amintesc leul boem şi vulturul morav dar şi naţionala de hochei pe gheaţă, Jan Hus şi berea cu un ţap pe etichetă. Sau, celebra zmrzlina, prietenii ştiu de ce.

Care ar fi motivul absenţei de pe scenele de concert ale acestui Requiem ? Mai întâi, durata lucrării, 95-100 de minute – cu aproximativ 15 minute mai lungă decât recviemul verdian - dar şi bogata distribuţie orchestrală , cu alămuri consistente, percuţie, orgă şi un cor enorm, o orchestră încărcată după tipicul romantismului târziu şi dificultăţile de rigoare care pot explica, până la un punct, rarisima întâlnire cu această muzică altundeva decât pe o scenă cehească şi lipsa ei din stagiunile repertoriale de la noi şi de aiurea. Cu atât mai mult mi s-a părut frapantă răceala cu care îşi salută publicul român orchestra simfonică ce poarta numele lui George Enescu, condusă pe scena Ateneului de un dirijor din filiaţia celibidachiană. Şi nu