Alături de alte demersuri precum religia sau arta, ştiinţa este şi ea o tentativă de înţelegere şi descriere a lumii. Dar se deosebeşte fundamental de celelalte printr-o serie de principii şi metode proprii, despre care au vorbit prima dată vechii greci, prin secolele al V-lea şi al IV-lea a.Hr.

Ştiinta, sub sceptrul raţiunii şi observaţiei, s-a născut în această epocă în Ionia, acolo unde în mintea grecilor se naşte o idee. Grecii postulează că există ceva ce trebuie înţeles şi că acel ceva chiar poate fi înţeles. Şi asta cu ajutorul inteligenţei, nu apelând la mituri. Noua atitudine însema şi o distanţă. O distanţă faţă de lumea sensibilă, lume care nu înglobează absolut tot ce poate fi cunoscut.

Dincolo de ea există o substanţă mai profundă. Mintea trebuie aşadar să se menţină la o oarecare distanţă faţă de senzaţie, pentru a cunoaşte substanţa. Dar ideea se putea aplica la fel de bine şi religiei, nu era neapărat valabilă doar pentru ştiintă. O idee însă mai inovatoare, care într-adevăr se deosebeşte de demersul mitico-religios, este cea privind înţelegerea. Grecii cred că lumea poate fi dezvăluită, că nu există ceva incomprehensibil, că misterul poate fi spulberat. Astfel prin ştiinţă omul poate descoperi ce este lumea, folosindu-se de spiritul său autonom.

Intre practica si teorie

În demersurile noastre intelectuale ne bazăm pe un principiu care acum ni se pare de la sine înţeles, nu-I mai percepem originalitatea. Dar iată că grecii sunt responsabili de el: teoria se raportează la fapte. Circula prin Evul Mediu foarte mult o expresie din vremuri şi mai vechi, care va fi însă aplicată cu succes abia prin renaştere: “salvarea fenomenelor”. Asta însemna că în permanenţă trebuie să fim atenţi la fenomene, chiar dacă uneori ne contrazic aşteptările sau viziunea noastră despre lume. Johannes Kepler de pildă a renunţat la teoria sa