Cât de importantă este pentru UE relaţia cu Ucraina, Moldova şi celelalte ţări, pentru a risca un conflict, pe această temă, cu Rusia?
Dacă în zilele următoare nu se întâmplă cumva o minune, întâlnirea la vârf consacrată Parteneriatului Estic se va încheia printr-un eşec. Este o veste proastă pentru România, interesată de continuarea - şi, pe cât posibil, de accentuarea - cooperării între UE şi republicile post-sovietice din Europa de Est. Totodată, asistăm la o neplăcută confirmare a inferiorităţii UE în raport cu Rusia, în cazul unei competiţii geopolitice.
Oricât de mult ar încerca forurile de la Bruxelles să ofere un alt cadru intelectual pentru înţelegerea situaţiei, exact despre o competiţie geopolitică este vorba. Nu înseamnă că statele Parteneriatului Estic sunt actori pasivi, premii pe care le va obţine una sau alta dintre tabere. În ultimă instanţă, guvernele lor sunt cele care vor lua decizia finală în privinţa alinierii (sau nu) cu unul sau celălalt pol de putere. O vor face, însă, într-un mediu caracterizat de constrângere, ameninţări şi promisiuni - prezenţe obişnuite în cadrul unei partide geopolitice. E un sport la care Uniunea Europeană, din păcate, nu excelează.
Cum ar arăta, atunci, cu adevărat, terenul de joc? Să observăm, întâi, diferenţele faţă de procesul de apropiere şi apoi de integrare a celor zece state din Europa Centrală şi de Est (1994-2007). Atunci, SUA erau implicate, pentru că, foarte curând, extinderea UE şi cea a NATO au devenit îngemănate. Acum, America administraţiei Obama este un observator prietenos, dar pasiv. Atunci, Rusia traversa o perioadă de slăbiciune acută (prima parte a intervalului), iar după ce s-a întărit s-a văzut nevoită să constate că armele economice şi comerciale pe care le putea utiliza împotriva „celor 10” erau nesemnificative, pentru că ţările respective îşi câştigaseră un grad ridicat de
