La nivelul macroeconomic al fiscalității, filozofia exprimată succint în principiul „Să moară capra vecinului!” își găsește aplicare în discuția referitoare la impozitarea capitalului, respectiv a muncii. Se susține că în România capitalul este prea bine remunerat în comparație cu munca; profiturile companiilor reprezintă o parte mai mare din PIB decât salariile angajaților. Prescripția politică implicită este aceea că fiscalitatea ar trebui schimbată astfel încât capitalul să suporte o povară mai mare. Bine, veți observa, s-ar putea susține la fel de bine și concluzia opusă, anume că impozitarea muncii ar trebui redusă, dar să nu ne facem iluzii, „echilibrul” fiscal se dorește a se realiza prin creșterea poverii corporațiilor, nu prin descreșterea poverii salariaților. Cum ziceam, „să moară capra capitalului” sună prea tentant ca să mai analizăm cu luciditate realitatea.
Într-un fel, ideologizarea discuției este binevenită, pentru că ajută la separarea apelor curate ale gândirii economice sănătoase de apele îmbâcsite cu sofisme ale gândirii populist-socialiste. Punerea problemei în termeni de „capital versus muncă” atestă faptul că, în opinia unora, jocul economic este unul cu sumă zero. Plăcinta economică (PIB) este atât cât este, mai rămâne să vedem doar cum se împarte ea între capitaliști și salariați. Altfel spus, distribuția avuției în societate este rezultatul luptei de clasă între proprietarii capitalului și proletariat – bătălie care dacă tot nu mai poate fi tranșată cu trimiterea primilor în Gulag, atunci măcar merită să fie „arbitrată” de stat prin impozite.
Acest mod de a privi lucrurile este eronat, așa cum au demonstrat economiștii clasici, atât cei dinaintea lui Marx (precum Frederic Bastiat), cât și cei de după Marx (Ludwig von Mises). Unii intelectuali nu au aflat că, în economia de piață, proprietatea privată nu aduce beneficii doar c
