Am o relaţie specială cu anumite mărfuri chinezeşti. Relaţia asta a început în studenţie cînd mi-am cumpărat primul meu stilou cu peniţă de aur. Erau de două feluri acele stilouri venite din China, cu astfel de peniţe: unele costau 80 de lei şi altele 110. Cel pe care mi l-am cumpărat, de 80 de lei, era de un verde deschis, ca jadul. M-a slujit cu fidelitate la nu mai ţin minte cîte examene, pînă mi s-a rupt în geantă, la o oprire bruscă a troleibuzului şi un tip care s-a dezechilibrat s-a oprit cu cotul în geanta mea. Pe cel de-al doilea l-am primit cadou de la prietena mea de atunci, cu care peste cîţiva ani m-am căsătorit. Relaţia mea cu mărfurile chinezeşti a devenit mult mai strînsă şi de neuitat cu puţin înainte de căsătorie. Trebuia să ne facem verighete. M-am dus cu Daniela pe la atelierele unde se reparau bijuterii de aur şi se făceau verighete. Ne-am ales modelul şi l-am întrebat pe bărbatul din spatele vitrinei orizontale, acoperite cu o foaie groasă de sticlă, cît ne costă. Bărbatul, costum cenuşiu, privire blajină, păr puţin şi tot cenuşiu pe cap, ne anunţă, cu o părere de rău care-mi va rămîne simpatică toată viaţa, că ne mai trebuie şi aurul pentru verighete. În timp ce anunţul lui m-a făcut să-l urăsc. „Păi, de unde să am eu aur?” îl întreb. „De prin casă. Numai să nu fie cocoşei, că intraţi în belea! Şi dacă mai găsiţi vreun lănţişor de cumpărat, că noi n-avem.” Cînd am ieşit din prăvălie, cu faţa lungă, Daniela îmi spune că are ea cîteva bijuterii de aur pe care le-am putea transforma în verighete. Pe ea n-o deranja această metamorfoză, pe mine, însă, m-a făcut să mă coclesc la faţă. Am condus-o la ea acasă şi m-am întors la mine, în Popa Soare. Auzisem că prin talcioc, dacă ştiai la cine să întrebi, mai găseai şi bijuterii de aur. Marele risc era ca acele bijuterii să fie de furat şi să te trezeşti cu miliţia la uşă după aceea. Bunica m