Cumva, în ultimele săptămâni, de pe unde te aștepți mai puțin – respectiv primele rânduri din curtea unui Hollywood încă ultra glamoros, răsare câte o declarație împotriva sistemului capitalist și câte o invitație la revoluție împotriva acestuia. Dacă vrei un discurs care să te motiveze să ieși în stradă și să protestezi împotriva injustiției, corporațiilor care fentează legislația, reducerilor salariale, șomajului, rasismului, inegalității sociale etc – nu-l cauți printre declarațiile politicienilor – majoritatea sunt mai facile și aproape insuficient argumentate față de ceea ce-ți propune floarea actorilor de block-bustere americane (Elysium și Jocurile Foamei spre exemplu, filme cu încasări mari, comerciale, cu o idee principală extrem de importantă, revolte, schimbări, putere)

Russel Brand, Donald Sutherland (aici) și Matt Damon au avut în ultima vreme câteva discursuri foarte articulate pe tema asta adresându-se unui public care începe să-și cam întoarcă spatele oratorilor clasici de până acum. Clasa politică nu mai generează încredere nicăieri.

Matt Damon declarase cu puțin timp în urmă că este nedrept ca elevii din sistemul de învățământ public să nu aibă parte de educația pe care o primesc cei din sistemul de învățământ privat. Mi-ar fi plăcut să trăiesc într-o țară în care cel puțin un om de afaceri prosper, capitalist înverșunat să conteste faptul că într-un viitor nu atât e îndepărtat sistemul de învățământ de stat va tinde să dispară și asta să nu-l deranjeze doar înainte de alegeri, în campaniile electorale (nu, n-am greșit, n-am scris politician pentru că personal nu cunosc vreun om politic român care să nu dețină măcar câteva acțiuni într-o afacere așa că vedeți, cele două însușiri, cea de politician și cea de om de afaceri nu doar că nu se exclud dar sunt chiar inseparabile).

Partea ciudată din toată povestea aceasta es