La sfârşitul lunii septembrie a anului 2012 vedeam la Sala Studio a Teatrului Naţional din Târgu-Mureş un foarte bun spectacol cu o nouă piesă a Alinei Nelega- „Efectul Genovese“.

Titlul i-a fost inspirat autoarei de termenul folosit de dicţionarele de psihologie socială spre a defini fenomenul în conformitate cu care martorii unui moment de agresiune individuală sau colectivă refuză implicarea, rămân pasivi, nu intervin, dar nici măcar nu alertează autorităţile printr-un simplu telefon spre a veni în sprijinul victimei. Cu toţii aşteaptă reacţia altcuiva. Respectivul fenomen/sindrom a fost denumit astfel după ce, cândva, în anul 1964, tânără Kitty Genovese, aflată într-o situaţie limită, nu a beneficiat de ajutorul ce ar fi putut fi salvator al celor din apropiere.

În cronica la spectacolul târgumureşean, cronică publicată în nr. 11-12/2012 al revistei Teatrul azi, apreciam că Alina Nelega a scris o dramă puternică, de mare şi elaborat rafinament psihologic. O dramă despre comunism şi Securitate, despre imposibilitatea de a şterge cu buretele nu doar răul colectiv comis de o ideologie criminală cu aspiraţii milenariste şi de o instituţie inventată ca prin teroare să impună şi să menţină concretizarea ideologiei criminale cu pricina, ci şi răul individual. Un rău ce se manifestă diabolic peste timp, chiar şi atunci când credem ori ne iluzionăm că el ar trebui să fie de domeniul trecutului. Că e demult depăşit. Un rău ce îi poate afecta retroactiv nu doar pe contemporanii săi, ci şi pe cei care ajung în contact cu el mult timp după ce acesta se consideră a fi consumat. Consumat dar nu decontat. Şi cu atât mai puţin eradicat. De cei ce află printr-o întâmplare că respectivul rău s-a cuibărit, şi-a făcut loc, le-a măcinat familia ori şi-a recrutat instrumente de acţiune din rândul unor fiinţe extrem de apropiate. Fiinţe care poate că ar fi vrut să îl