Din punct de vedere al infrastructurii, o noutate a perioadei de după ‘90 o constituie teatrul independent. El apare însă târziu în noua societate românească deschisă. Teatrul privat este un fenomen întârziat nefiresc. Teoretic, ar fi trebuit să se afirme exact în același timp cu liberalizarea pieței de servicii și produse. În realitate însă, ca fenomen, a apărut în momentul în care România a trecut prin prima alternanță politică postcomunistă.

Ce înseamnă însă teatru independent? Care sunt indicatorii ce ar trebui să intre în ecuația care stabilește dacă ceva este independent sau nu? Pe de-o parte, avem spații independente – scene care nu fac parte din sistemul instituționalizat de teatru, ridicate în apartamente, case, cluburi, poduri, beciuri - și companii independente – actori, regizori care formează mici companii (în general pe structura fundațiilor), care desfășoară activități artistice. Numai că finanțarea ambelor nu este în exclusivitate privată. Multe asemenea entități au acces la bani publici, hărăziți activităților culturale, prin diverse combinații și alianțe care merg de la sincera susținere dezinteresată a unui eveniment cultural inedit și serios, ce deservește populația sau un grup important de cetățeni dintr-o zonă urbană / rurală, până la bani obținuți pe simpatii politice, pentru că e bine ca un edil să se asocieze cu artiștii tineri sau mai puțin tineri, deoarece artistul este cu adevărat omul cunoscut de mase, iar finanțând, poate beneficia, politic, de pe urma apropierii. „Dacă vrei să știi cine conduce lumea, vezi cine angajează artiștii“, spune un proverb vechi de la Roma.

După întâlnirea de la Godot Café Teatru din 4 noiembrie, despre care am scris în partea întâi a acestui articol, au apărut multe comentarii cu privire la oportunitatea prezenței anumitor invitați tocmai pentru că reprezentau cumva partea instituțională, de s