Iar m-au prins Finanţele descoperit. Rândul trecut am avut de plătit – în cel mult 60 de zile – zero lei. Acum am 9. Dacă o ţin aşa, dacă într-una creşte, unde o să ajung ?

Azi-noapte, ca de obicei, curs. La început, studenţii păreau interesaţi, după aceea au început să vorbească între ei. Ca totdeauna, nu ştiam despre ce trebuie să vorbesc şi, oricum, nu eram pregătit. Şi dacă am avut vreun merit, tocmai ăsta a fost: de pregătit, mă pregăteam. Doamne al predării literaturilor străine, nu merit aşa un tratament!

Ei, da!, acum pare să fie groasă. Mobilul pe care mi l-a cadorisit T, sunt nu ştiu câte luni de atunci, şi despre care nu s-a mai făcut vorbire, a fost actualizat. Am şi abonament. E drept că a trecut o lună şi altceva nu s-a mai întâmplat. Nici vorbă să-l fi folosit.

(Au trecut mai multe. Ne mulţumim să plătim abonamentul. E răul cel mai mic.)

De faţă cu incapacitatea noastră de a pune stăpânire pe tehnicile mileniului trei, îi spun lui T: ori ne-am născut prea devreme, ori am trăit prea mult.

Repetiţie cu Karl Böhm. Fascinaţia de a nu înţelege. A nu înţelege de ce-i opreşte pe orchestranţi, ce nu i-a plăcut. A nu-ţi da seama cum pot ei să priceapă într-o clipă ce le cere el.

Aflu că Wagner îi reproşa lui Mozart lipsa de seriozitate. Ce poţi să zici ? Prostia, inevitabila prostie a oamenilor deştepţi.

Dacă ştiu bine un lucru, pentru că ştiu totuşi unul, este să admir. Şi spun, mi-o spun şi mie, că oamenii ar face bine să întreprindă mici verificări înainte de a se crede prea deştepţi şi pe alţii proşti.

Dintre toate operaţiile intelectuale, cel mai bine am învăţat să nu am păreri despre ce nu e de nasul meu.

Întâi am avut acces la teorie. După aceea, la vid. Acum, la fleacuri. Măcar, la astea mă pricep.

Mi-e greu să înţeleg cum pot unii să se ia în serios