Putința de a vedea binele în celălalt, mai ales în cel de aproape, e primul pas spre reconstrucția unei societăți normale. Una în care copiii nu renunță la zâmbete pentru că adulții nu mai au timp de ele, fiind prea preocupați să se judece unii pe alții.
De ceva vreme, trăiesc niște momente aparte. Fetița mea de zece luni, Selona, e foarte sociabilă și comunicativă. Deși nu vorbește. Sau, mă rog, nu vorbește cum vorbesc adulții. Dar zice lucruri pe limba ei. Are exclamații, mirări, chiote de bucurie. Și e foarte darnică cu ele.
Când mergem la plimbare sau la cumpărături prin mall, înaintăm destul de greu pentru că ea zâmbește oamenilor din cărucior. Și nu puțini se opresc și exclamă: „Uite, mi-a zâmbit!“. Apoi se apleacă și încearcă să se mai bucure în continuare de zâmbetele și căldura copilului.
Cel mai seduse sunt vânzătoarele din magazine. Pentru că acolo zăbovim un pic, se strâng ciorchine și concurează pentru gesturile Selonei. „Ai văzut, fată, cum mi-a zâmbit, vai ce dulce e! Uite, și mie mi-a zâmbit ! Și mie!“ Și tot așa.
Cele mai neverosimile victime sunt, însă, bodyguarzii din magazine. Când ne apropiem de intrare sunt sobri, țepeni, adeseori încruntați. Au o treabă, sunt vigilenți. Cam pe la doi metri, așa, nu trebuie să mă uit la fetiță că văd transformarea pe fața lor. În două secunde le înflorește un zâmbet, un pic hazliu din lipsă de exercițiu, și devin instantaneu niște tăntițe joviale și jucăușe. Se pitesc pe după cărucior, după standuri, au energie, entuziasm și imaginație. Aș da orice să-i pot filma.
Nu cred că Selona e un copil ieșit din comun. Poate e un pic mai relaxat decât majoritatea, pentru că așa suntem noi cu ea. Dar, atunci când zâmbește necunoscuților, îi face pe fiecare să se simtă foarte special. Pentru că fiecare e convins că-i zâmbește numai lui. De aici și extazul
