L-am invitat acum o lună şi ceva la ORA DE PROSPORT să vorbim de minifotbal, unde România câştigase titlul european.
Acolo, între pereţii cartonaţi ai studioului, am descoperit în loc de omul pe care-l aşteptam, adică liderul unei activităţi ca minifotbalul, complet amatoare, fără să fie diletantă, un candidat asumat şi contondent la şefia maxifotbalului. Adică al fotbalului real, mare, aşa cum e el.
De acolo, din acel studio, Răzvan Burleanu şi-a lansat primul tackling la picioarele lui Gică Popescu, mult mai încercate în fotbal decât ale sale. Numindu-l mereu DOMNUL GHEORGHE POPESCU, Burleanu are asprimea de a-i aminti în fiecare discurs fostului căpitan al echipei naţionale de implicarea în dosarul transferurilor şi de toate eşecurile manageriale. E o tactică temerară, riscantă, într-o societate înconjurată din toate părţile de chipuri cioplite şi în interiorul unui sistem electoral mereu tributar indicaţiilor venite de la Centru.
Ieri, Răzvan Burleanu şi-a anunţat oficial intenţia de a candida la şefia FRF. Nu într-un cadru pompos, cu artificii şi majorete, ci într-o conferinţă de presă adăpostită de o sală mai mică decât sufrageria domestică a majorităţii preşedinţilor de club. Cu un discurs clar, cu un program tipărit pe 60 de pagini, cu îndemnul la un trai viitor în fotbal ceva mai altfel decât cel cu care ne-am obişnuit. Cu accent pe munca în echipă, cu invocarea politicilor şi practicilor europene, cu introducerea termenului de guvernanţă, care ne trimite la dicţionare pentru a-i decela sensurile şi a-l deosebi de apropiatul său, termenul de guvernare.
Elegant spre scrobit, îngrijit în exprimare spre pedant, ofensiv cu altuala conducere, fără s-o jignească, uşor milenarist în gândire, pliat, adică, pe discursul politic cerut în al doilea deceniu al mileniului trei, acest tânăr de 29 de ani din Bacău, cu şcolile făcute la zi î
