Dacă în numerele trecute ale cotidianului nostru am făcut referire la istoricul comunei Hălmagiu – până în perioada interbelică – vrem să evidenţiem câte ceva din dezvoltarea edilitară a Hălmagiului în perioada contemporană, perioadă loca­lizată de către istorici între anul 1944 şi până în zilele noastre. Indiferent de faptul că am cunoscut şi cincizeci de ani de comunism, între anii 1947-1989, chiar şi în acest interval de timp s-au făcut destule lucruri bune pentru comunitatea moţilor din Ţara Hălmagiului. Desigur, în perioada comunistă amprenta edililor locali, sau a primarilor, cum îi numim noi, este una destul de ştearsă, deoarece organele de partid şi de stat din acea vreme nu încurajau afirmarea indivizilor, ca entităţi individuale. Dimpotrivă, ceea ce conta era colectivitatea şi „conducătorul iubit”, pentru care şi în numele căruia se turna fiecare lingură de ciment. Cu toate acestea, făcând astăzi o analiză a investiţiilor din acele vremuri, constatăm că Ţara Hălmagiului nu a fost ocolită din acest punct de vedere. Încă mai trăiesc bătrâni care îşi amintesc de perioada în care s-a introdus curentul electric în gospodăriile din comuna noastră, la început în localitatea de reşedinţă, iar mai apoi şi în satele aparţinătoare. Electrificarea – cum este cunoscut în istorie acest proces edilitar – a început la Hălmagiu în anul 1958 şi s-a încheiat în anul 1966, când reţeaua construită pe stâlpi de brad s-a extins şi spre Leştioara, Bodeşti, Băneşti, Cristeşti, Brusturi, Poenari, Ţărmure şi Tisa. Stâlpii de brad erau arşi în partea care intra în pământ pentru a nu putrezi, iar ridicarea acestora se făcea de către oameni cu ajutorul furcilor. Apoi electricienii se căţărau că „pisicile” pe stâlpi – de fapt nişte ghiare cum folo­sesc uneori alpiniştii – şi făceau racordurile pe suporţi de sticlă sau de porţelan. Firele erau apoi trase în gospodăriile oamenilor şi