De la minciunile aparent inocente până la cele grandioase, de o gravitate care oriunde în lume i-ar aduce plecarea din viaţa politică, Ponta nu ratează nimic.
„Îţi trebuie memorie bună după ce ai minţit“, spunea Corneille. Asta doar dacă îţi pasă că vei fi prins cu minciuna, dacă mai ai vreun rest de onorabilitate şi te interesează ce cred alţii despre tine. Dacă nu ai convingerea că poţi să-i minţi pe toţi tot timpul şi nimic nu ţi se va întâmpla. E cazul lui Victor Ponta. Te ciupeşti auzindu-l. E mitoman, iar asta e o boală, nu o etichetă pusă de Băsescu sau de adversari. Dacă era tratată din copilarie, poate mai era vreo şansă. Dar n-a fost. Funcţia de premier i-a facilitat maturizarea, a cronicizat-o. La trei cuvinte, Ponta toarnă câte-o minciună, „minte cum respiră“, aşa cum i se tot spune. Când e prins, cum i s-a întâmplat în conferinţa de presă de vineri de la guvern, încearcă să scape cu câte o obrăznicie.
Trebuie să admitem că România s-a procopsit în 25 de ani cu tot soiul de politicieni: corupţi, şmecheri de cartier, oportunişti greţoşi (majoritatea), grobieni, indivizi cu un caracter cât măzărichea sau de un egoism feroce, laşi etc. Evident, mincinoşii n-au lipsit, dar lor li s-a găsit mereu scuza că aşa-i în politică, mai şi minţi când „interesul naţional“ o cere. Totuşi, e prima oară când într-o funcţie atât de importantă ajunge un mitoman sadea. E un lucru extrem de periculos, pentru că doar cei bine informaţi, cei care urmăresc lucrurile în evoluţia lor îşi pot da seama de gravitatea şi amploarea fenomenului. Majoritatea populaţiei se simte şi ea minţită, dar doar în raport cu promisiunile făcute de USL în cursa pentru câştigarea puterii. Nu face diferenţa între acest tip de minciună, intrată deja în tradiţie şi care trezeşte revolte mai degrabă de ordin abstract - până la urmă care partid a respectat promisiuni
