„Cum să reacționezi în momentul în care copilul adoptat te respinge? Cum să înveți să ai răbdare cu un copil adoptat? Când ar trebui să îi spui copilului că este adoptat?” Sunt doar câteva din întrebările pe care studenții, specialiștii în asistență socială și sociologie le-au putut adresa direct părinților care au adoptat un copilul.

Cea de-a treia conferință – Adopția unui copil – încântare sau dezămăgire - din seria celor organizate de Universitatea ”Petre Andrei” din Iași pe această temă, a prezentat mărturiile a două mămici care au trecut prin această experiență unică. Este și cazul Anei Stafford, căsătorită în Statele Unite ale Americii, și care a explicat că nu a dorit să adopte un copil de etnie romă din motive de fertilitate, ci pur și simplu au vrut să facă acest pas cu mult timp înainte de căsătorie. ”Povestea noastră nu a început așa de frumos pe cât este acum. Asistenul social ne-a prezentat-o pe Ema și ne-a atenționat că are ceva probleme de sănătate. Era un bebeluș de opt luni care se comporta ca un nou născut, stătea doar culcată pe spate, nu știa să strângă în mână, nu făcea nimic. La început am crezut că are un handicap, nu știam că de fapt e întârziată dezvoltarea ei. Vroiam să o iau în brațe dar ea se opunea. În prima noapte, în care am avut-o la noi, am mers de trei ori la urgențe pentru că voma și avea diaree. Doi ani de zile ne-au trebuit să o putem pe picioare”, a mărturisit Ana Sttaford. În ceea ce privește momentul în care i-a dezvăluit fetiței că este abandonată, Ana a declarat că ”de la bun început i-am spus că ea a crescut în burtică la o altă femeie. Nu am făcut un eveniment din a-i spune că noi am înfiat-o. I-am dezvăluit treptat, am vorbit mult despre adopție”.

Mai mult, despre cartea pe care a tradus-o împreună cu soțul ei - ”Devenind o familie. Susține atașamentul sănătos al copilului adoptat”- sus