Grupurile nu trebuie să fie conduse de genii pentru a fi inteligente. Un grup suficient de numeros şi eterogen, în condiţii de independenţă decizonală, se va descurca mai bine decât marea majoritate a membrilor săi luaţi individual. Care sunt consecinţele în politică şi economie?

În “Înţelepciunea mulţimilor”, o carte care a făcut vâlvă în urmă cu câţiva ani, James Surowiecki afirmă că deciziile grupului sunt superioare celor ale indivizilor izolaţi, oricât de răsăriţi intellectual ar fi aceştia, dacă se asigură diversitatea şi independenţa opţiunilor pentru că “cele mai bune decizii colective sunt produsul dezacordului şi competiţiei şi nu al consensului şi compromisului”.

Surowiecki, editorialist la The New Yorker, include în accepţiunea de grup şi jucătorii la bursă, angajaţii unei corporaţii, electoratul unui district, etc. Pentru a obţine decizii de calitate e suficient ca membri grupului să poată delibera şi decide fără a fi influenţaţi. Nu e nevoie nici măcar de asigurarea unui nivel ridicat de comunicare între aceştia, prea multă comunicare ducând la scăderea nivelului de inteligenţă colectivă crede Surowiecki care subliniază că în cazul grupurilor mici există riscul unei diversităţi reduse de idei şi atingerea consensului, ceea ce influenţează calitatea deciziilor, iar în cazul grupurilor mari există neajunsul gestionării procesului de adoptare a unei hotărâri. Nu voi insista asupra exemplelor numeroase cu care îşi ilustrează teoria autorul-cartea merită citită pe îndelete-ci asupra posibilelor implicaţii ale sale în viaţa noastră de zi cu zi, în economie, politică, afaceri.

Scepticii ar putea să demoleze teoria lui Sorowiecki cu exemple ale bulelor recente din România-imobiliară, bursieră (2005-2007), cu deciziile luate în alegerile locale şi generale, etc. Nu se poate vorbi de înţelepciune în felul în care s-au supraîndatorat românii,