Şi-mi vine să ies în drum şi să fac o strigare, să se audă până la Bucureşti: Trăiască în veci (înainte lozinca ţintea mai ales prietenia româno-sovietică) Casa Poporului şi ocupanţii ei! Eventual să voteze legi şi în timpul somnului, să-şi realizeze planul precum altădată „cincinalul în patru ani şi jumătate”, când, de fapt era „pe jumătate”.
Am lucrat 45 de ani în învăţământ şi o aberaţie mai mare ca profesorii să fie amendaţi cu sume ce depăşesc salariul pe o lună, pentru că au rănit amorul propriu al scandalagiului de elev, n-am întâlnit! Aferim măsură împotriva celor care mâine-poimâine vor începe să pice la catedră (s-a şi întâmplat deja!), căci din cei tineri nu ştiu câţi vor mai dori să lucreze în învăţământ. Doar sacrificiul a două-trei generaţii a menţinut sistemul să nu se prăbuşească definitiv. Nu-i de ajuns că oamenii aceştia n-au cu ce să se îmbrace decent, fiind aduşi, cum se spune, la sapă de lemn? Că unii din ei, neavând ajutor de la părinţi, sunt nevoiţi să-şi mai ia o slujbă pentru a supravieţui şi să nu se simtă umiliţi atunci când pun farfuria în faţa propriilor copii?
Măria sa elevul? Şi numai drepturi? Praful se va alege din învăţământ! Am mai spus-o undeva: când am intrat în sistem, în anul şcolar 1966/1967, aşa tânăr cum eram, n-apucam să-i salut pe sătenii în vârstă, căci de departe îşi ridicau pălăria ori căciula cu „Sărut mâna, domn învăţător!”. Era pentru mine poate puţin jenant, dar mi-am dat seama destul de repede că respectul lor, ei neştiind decât de învăţător (frumos cuvânt!), se adresa în primul rând şcolii ca instituţie, care funcţiona încă la parametri normali, excluzând propaganda comunistă ce intra în funcţiune, la plesneală, doar în anumite momente. Astăzi nu mai sunt învăţători, toţi cei care lucrează cu copiii sunt profesori. Şi nu-i mai salută nimeni. Iar dacă stai de vorbă cu unii-alţii, ori eşti atent la
