În 2005, când Traian Băsescu a devenit preşedinte, relaţia cu Beijingul a fost abandonată în mod deliberat. Nu doar pentru a se urma drumul unei singure axe, ci şi pentru motive ideologice, China fiind pentru regimul Băsescu un fel de “imperiu al răului”. În timp ce SUA, Germania, Franta încheiau contracte fabuloase cu Beijingul, România îşi refuza accesul la o sursă importantă de finanţare şi de proiecte de infrastructură, rămânând prizoniera unor conditionalităţi umilitoare.
Această abordare a fost cu atât mai stupidă cu cât premizele generate de contactele politice din perioada 2001-2004 erau dintre cele mai favorabile - chiar dacă România, în aceeaşi perioadă, reuşise şi integrarea în NATO sau finalizarea negocierilor cu Uniunea Europeană. Pe atunci, în urma vizitelor mele în China - inclusiv în perioada epidemiei de SARS, când doar premierul Franţei şi cu mine am trecut graniţa chineză - România era considerată de premierul chinez “cel mai apropiat şi mai sincer prieten al Chinei din Europa”.
În afara contactelor politice, au fost discutate atunci proiecte importante, cum ar fi : dezvoltarea în România a unui parc industrial şi tehnologic, construirea unei fabrici de medicamente, deschiderea unei sucursale a Băncii Chinei, participarea constructorilor chinezi la realizarea Centurii Bucureştiului, a autostrăzii Nord-Sud, a Canalului Siret-Dunare, a podului de la Brăila, implicarea firmelor româneşti în proiecte hidroelectrice în China, fiind încheiate contracte importante de către Eximbank, Institutul de metale neferoase rare, Pharmaser, Kwerner, Antibiotice Iasi şi multe altele. Din păcate, acele proiecte, lăsate la cheie în 2004, nu au fost continuate de echipele lui Traian Băsescu. În acest context, chiar vizita premierului Boc, din 2011, la Beijing, nu putea fi decât un fiasco.
De aceea, actuala vizită a premierului Chinei la
