Diferența dintre o mașină chinezească și una nemțească este că cea de a doua, când iese pe poarta fabricii, e gata. Nu mai trebuie să îi strângi șuruburile, să îi verifici bordul și să îți mănânci nervii cu alte retușuri. Cam așa stau treburile și la nivelul performanțelor politice: nemții sunt plictisitor de anticipabili ca parteneri diplomatici. În schimb, cei chinezi seamănă cu caracterele din Casa Poporului sau din Palatul Victoria. De asta îi și vedem pe politicienii români mai în largul lor când sunt la Beijing față de vizitele lor în cancelariile occidentale. La Beijing nu te simți cu musca pe căciulă, ești între ai tăi.

România post-decembristă a ratat, printre multe alte chestiuni ratate, oportunitatea de a-și schimba politica externă, pentru mai multă „neatârnare”. A fost printre puținele momente din istorie când ar fi putut să o facă. Ce s-a întâmplat în anii de până acum? Iliescu ne-a dus cu zăhărelul modelului suedez, „original”, cum i s-a spus în folclor. Nu am fost suficient de blonzi. A urmat apoi momentul ezitării și al cochetării cu „poate, poate”, când guvernul României a fost ultimul din Europa cu o poziție oficială față de puciul din 1991, la sechestrarea lui Gorbaciov de către ultimul val de easy riders bolșevici. Ne-am zbătut apoi să nu rămânem, post Vișegrad, pe fatala axă Moscova-Minsk-Belgrad. Așa că am permis bombardarea sârbilor și i-am curtat apoi pe americani și pe solii Bruxellesului. În fine, acum tragem cu ochiul chinezilor. Privită la scară istorică, de orice numai de continuitate și coerență nu poate fi acuzată diplomația românească a ultimelor două decenii și jumătate.

China vine în România ca să investească, cică, miliarde de dolari. De fapt, nu muntele a venit la Baiazid, ci noi ne-am dus la ei să ne ploconim. Pe motiv că n-am putea să ne redresăm economic, că altă cale nu-i. Pozițiile pro-chineze din PSD sunt cuno