1. Pentru premierul Ponta, organizarea summit-ului sino/central-european, este un veritabil „scoop“ politico-mediatic. El continuă preluarea „ostilă“ a ştafetei de lider al politicii externe după ungerea, la Bruxelles, ca ţar al relaţiei cu Republica Moldova şi aerul de vagă simpatie emanat dinspre Casa Albă, în urma vizitei din octombrie.

Out of the business, preşedintele Traian Băsescu, aflat pe spirala descendentă a puterii dar şi într-un marşarier al intuiţiei, străbate subteranele sordide ale politicii, cu diversiuni uşor de citit şi râcâieli mărunte de funcţionar îmbătrânit în rele. Suprapunerea CSAT pe agenda bilateralelor din raza Forumului este doar un exemplu.

Ambii greşesc, în opinia mea, în tratarea neglijentă, într-un caz şi dispreţuitoare, în celălalt a „circularei“ europene de avertizare pe conţinutul evenimentului. Premierul invocând, duminică seara, o discuţie cu preşedintele Barosso în negarea oricărei opoziţii UE la meetingul de la Bucureşti. Traian Băsescu arătând degetul, în semn obscen, ca reacţie de frustrare tardivă după respingerea proiectului Nabucco.

Informaţii scurse pe surse relativ la politica chineză faţă de Europa au un fundament complex. Financial Times nu a lansat o fumigenă: în urma întâlnirii 16+1 de la Bucureşti, UE însăşi este pregătită să ocupe poziţiile de negociere cu gigantul asiatic în chestiuni vitale, ceea ce presupune convergenţa punctelor de vedere şi acţiunilor tuturor membrilor. Retoric: de ce era nevoie de un summit China-Europa 1/2 înaintea întâlnirii China-UE integral?

Cunoaştem cel putin de la Henry Kissinger constanta gândirii strategice profunde chinezeşti în tranzitul de la fantomaticul dar dominantul Confucius, până la comunismul instaurat în 1948 după fuga lui Cean Kai Si în Taiwan. Ştim mult mai clar, din timpuri apropiate, funcţionarea maşinilor de propagandă comuniste: