Campionatele naţionale s-au reluat de-a lungul şi de-a latul planetei, după ce au suferit întreruperi consistente generale de ultimele baraje de calificare la World Cup, combinate cu meciuri amicale tot la nivelul reprezentativelor, pentru cele neimplicate în baraj. România a reuşit cu acest nefericit prilej nu doar să joace ceva ce nu mai reuşise decât tot ea, de vreo 6-7 ani încoace, adică cel mai urât fotbal din galaxie, dar şi să prezinte pe teren o adunătură de domni fotbalişti colectaţi din cele mai bizare locuri şi pe cele mai neverosimile criterii. Iar rezultatul, în asemenea condiţii, nu putea fi altul. Sau putea, dar numai ceva mai rău, adică să fi luat o dublă bătaie. Vorbind despre criteriile de selecţie şi ulterior de prezenţă pe teren în ambele meciuri, în unul singur sau deloc, vă mărturisesc că nu-mi iese din minte proţăpirea lui Lobonţ între beţe la partida tur, lucru remarcat până şi de presa din Italia care se întreba cum naiba să ai la dispoziţie doi titulari de Champions' League, iar tu să bagi în poartă o rezervă eternă în Seria A. Îmi stă pe creier argumentaţia lui Piţurcă, halucinantă: „O să joace Lobonţ fiindcă el vorbeşte cu fundaşii, lucru foarte important la partidele cu miză.” Tembelu' cred că nici acum, înainte de un nou şut pe care-l va primi, n-a priceput că portarul este pus în poartă ca să... apere! Nicidecum să stea de vorbă, deşi în cazul lui Lobonţ e clar că el de vreo 5 ani, de când e rezervă, tot stă de vorbă cu ăilalţi, fie pe bancă, fie în tribună. În rest, toţi ceilalţi prezenţi pe teren ne-au fost recomandaţi ca salvatori: ăla, ălălalt şi al treilea fundaş central urma să ne salveze de la primit goluri. În loc de asta, au devenit coautori la cele 4 ale grecilor, cot la cot la 3 din ele cu Pisică. Încă ceva: priviţi reluările de la golurile din meciul tur. Veţi vedea că la primul dă să iasă, dar se răzgândeşte, la al doi