Mersul cu trenul în România este o adevărată aventură. Din ciclul viaţa bate filmul, alegi din trei posibilităţi de transport: maşina personală, avionul sau trenul, fără să îţi treacă prin minte că odată urcat în tren intri de fapt în plin film, într-unul cu accente est-europene, în ciuda faptului că suntem parte a UE – civilizaţie, prosperitate, principii, reguli, stat de drept bla bla bla. Zilele trecute, pe ruta Timişoara – Bucureşti, am trăit pe pielea mea o aventură ceferistică, din nefericire, valabilă pe orice tren, pe orice rută care străbate ţara asta.
Totul începe din momentul în care calci pragul Gării de Nord din Timişoara, o clădire parcă asediată: mizerie, pereţi scorojiţi, geamuri murdare, totul improvizat, cârpit, lipit, ceferişti trişti şi lipsiţi de chef - o scenografie menită să te întoarcă în timp. Mirosul de urină te însoţeşte olfactiv.
Trenul pleacă la ora 14,10. Pleacă la timp şi răsufli uşurat. Pe la ora 18 trecute, în zona Turnu Severin Est, trenul se opreşte undeva într-o haltă neluminată, lângă un tren de marfă. Vreme de jumătate de oră nu ţi se spune nimic, ne uităm unii la alţi dezorientaţi, pe geam nu ai ce să vezi – e întuneric beznă. La un moment dat, naşul trece în viteză prin compartiment şi numără călătorii. Trece în fugă fără să dea nicio explicaţie, numără şi scrie ceva pe un ziar de scandal, având un aer misterios şi preocupat. Fiecare îşi dă cu părerea, probabil va trebui să părăsim trenul. După alte minute bune, până o fi ajuns la capătul trenului şi o fi făcut inventarul călătorilor, naşul anunţă grav că trebuie să părăsim trenul cu tot cu bagaje, ne vor pune la dispoziţie autocare pentru a ajunge la următoarea gară. Aflăm că un vagon al unui marfar a deraiat pe linie, iar în zona respectivă este o singură cale ferată.
Toată lumea se buluceşte să părăsească trenul, coborând te trezeşti între do
