Cu premeditare am lăsat să treacă o săptămână de la cel de al doilea meci cu Grecia, pentru a se mai liniști spiritele și a-mi limpezi propriile-mi convingeri. Convingeri, deci, nu simple impresii, fiindcă, implicat (gazetărește) într-ale fotbalului mai bine de 50 de ani (!), multe am avut de văzut și pe teren, și în culise, multe și remarcabile personalități de frunte ale fenomenului am cunoscut, adesea am respirat aerul cantonamentelor și vestiarelor… astfel „ținând aproape” cu o consecvență demnă, poate, de cauze mai bune, sigur că încep să se cristalizeze barem premisele unor concluzii.
La vremea când, foarte tânăr fiind, oficiam în fața microfonului, n-am avut a transmite acasă decât vești amare despre înfrângeri. De un singur biet meci nul am avut parte, 1-1 într-un amical cu Polonia, la Cracovia. În rest, jale! Mutându-mă definitiv, din 1967, după acel 1-7 de la Zurich, din cabina de transmisie în tribună, i-am invidiat sincer pe acei ce aveau acum privilegiul să exulte comentând isprăvile europene ale Stelei și performanțele „generației de aur”. Dar mai de parte, ce-a fost? O bălăceală în mediocritate. Mediocritate pe care o suportăm cu stoicism în alte varii domenii de exprimare ale sportului românesc, numai în fotbal, nu! De ce oare?
Am ajuns ca vai de noi cu performanța în handbalul masculin, în canotaj, în gimnastică etc. și ne fălim cu câte-o medalie la tir! N-aș zice, desigur, că-i puțin lucru, dar astea-s sporturi de buzunar, cu impact public mai mult decât discret. Mă tem că era îndreptățită propunerea de a se acorda un număr diferit de puncte (valorice) medaliilor olimpice în funcție și de dificultatea reală a probei și de situarea disciplinei într-un clasament, să-i spunem astfel, al „interesului general”…
Dar să revenim la fotbal. Intervenind obișnuința și fatalismul mioritic, acceptăm placid neperformanța unor discipline în per
