Dacă, timp de secole, rațiunile ştiinţei şi cele ale spiritului s-au aflat la poluri opuse, în cel mai bun caz cei doi „adversari” ignorându-se reciproc, de ceva vreme se respiră un aer diferit: cercetarea ştiinţifică şi-a schimbat strategia şi invadează tot mai des universul spiritualităţii. Cel mai probabil, anticii yoghini şi învățații budişti ar fi apreciat foarte mult literatura scrisă în ultimii ani de o sumedenie de neurocercetători care şi-au propus să exploreze conexiunile dintre neurofiziologie şi experiențele din practica Zen, unii încercând să evite abstracțiunile filosofice şi să ofere informații detaliate cu privire la studiile asupra creierului, stările modificate de conştiință şi meditație. Ce-i drept, ambele – şi budismul, şi ştiința – încearcă să investigheze realitatea pentru a o explica, dar la fel de adevărat este şi că o bună parte din doctrina budistă – reîncarnarea, de exemplu – este prin însăşi natura ei imposibil de supus experimentelor. Aşa se face că multe dintre credințele budiste sunt cumva „la adăpost” de criticile oamenilor de ştiință.

Dean Hammer, biolog molecular la Oxford University National Cancer Institute, publica „The God Gene” („Gena lui Dumnezeu”) în 2004, în care explica felul cum nivelul de spiritualitate variază de la individ la individ în funcţie de nivelul anumitor neurotransmițători produşi de creier: dopamina şi serotonina. Pe cât se pare, responsabili de sentimentul uniunii cu Universul şi de toate acele senzaţii ce caracterizează experienţa spirituală ar fi tocmai aceşti doi mediatori hormonali, gena care reglează producţia lor, Vmat2, fiind botezată, desigur, „gena lui Dumnezeu”. Potrivit cercetătorului, cu cât activitatea acestei gene este mai intensă, concretizată aşadar în producţia de dopamină şi serotonină, cu atât este mai accentuată spiritualitatea persoanei respective. În cadrul unei se