Mutu se întoarce. Vestea e bună. Nu se ştie pentru cine

Cel mai popular jucător al unei generaţii eşuate a priceput la fix cum e joaca. Mutu e evoluţia darwiniană cea mai spectaculoasă a modernităţii unui sport scremut: fotbalistul multimedia. Şutează impecabil la vinclul LCD-ului, driblează impecabil pe Facebook. Face un-doiuri de la distanţă cu selecţionerul şi vesteşte universului că vine la Petrolul. Observaţi cum lumea reacţionează ca după un gol de trei puncte din lovitură liberă. Media preia din voleu activitatea publicistică de maxim zece rînduri a Fenomenului şi o pasează impecabil tuturor ochilor disponibili.

Mutu joacă din toţi pixelii într-o lume virtuală în care putem fi campionii planetei la fotoşopare. E mult, mult mai comod. Nu-i nevoie de nici o calificare. Aici, la noi, va fi mereu un cîştigător, căci n-o să vedeţi nici un campionat intern în care echipele să termine de la locul 2 în jos. Mereu va fi o campioană, e o fatalitate. Mereu va fi un Mutu, e o necesitate. Mereu vom umple realitatea cu ambalajul unor cadouri pe care nu le vom primi niciodată.

Descinderea lui Mutu în iarba pîrjolită de acasă e totuşi un pic mai mult decît o operaţiune “Praf de stele”. E o ghicitoare. E ca o jojă cufundată în uleiul unei maşini corcite între o Dacie nouă şi un Mercedes la mîna a treia. Mutu e o ghicitoare şi pentru el însuşi. “Nu ştiu pe ce post va juca, stai să vedem dacă va fi pregătit”, a zis Contra şi a rîs, cam cu juma’ de gură. A fost odată ca niciodată o vreme în care “Brili” avea toate cărţile în mînă şi cîteva prin mînecă. Putea bea, bate şi bifa cornute cu voioşia unei semizeu. Acum i-a mai rămas doar cartonul de joc cu tipul acela cam zbanghiu, dotat cu un fes în multe colţuri împodobite cu ciucuri. Mutu, nejucatul, şi-a aruncat jokerul spre ţară. Linişte, aşteptare, încordare. Să vedem cine apare. Şi să vedem cine îl aşteaptă.