Două ştiri de media de la sfârşitul acestei luni, din două colţuri atât de diferite ale planetei, dezvăluind două moduri total diferite de a privi şi de a face presa. În România, „ProSport“ renunţă la ediţia tipărită (se va găsi doar sub formă de supliment săptămânal în ZF), rămânând cu cea online. În Marea Britanie, „The Guardian“ lansează o ediţie tipărită de sâmbătă.
În România, cu excepţia celor care au lucrat la acest titlu de-a lungul timpului, n-a părut să plângă nimeni după „ProSport“, iar ediţia digitală, în pofida cifrelor de succes, nu poate camufla realitatea: în loc de un site de sport, avem un agregator care inserează conţinut cu vagi urme de sport, dar din care nu poţi afla rezultatele ori competiţia decât după şapte clickuri, printre mondenităţi, şi acelea, ambalate agresiv, ţipător, găunos, la urma urmei, nejurnalistic.
În Marea Britanie, Erik Jensen explică de ce printul rămâne cel mai bun loc în care poţi găsi jurnalismul in extenso. Pentru că se vor găsi mereu amatori de „ştiri care necesită timp pentru a fi produse, făcute de oameni care acceptă că prima abordare nu e obligatoriu cea mai bună abordare, care filtrează fluxul informativ pentru a le spune cititorilor ce e cu adevărat important. Articole care sunt analitice, complexe şi care urmăresc mereu relatarea corectă“.
Plecând de la această realitate, am încercat să trec în revistă câteva aparente avantaje ale presei digitale faţă de cea tradiţională, fiecare, însoţit de câte un contraargument. Cine pierde şi cine câştigă decideţi însă dumneavoastră, întrucât, chiar şi pe un blog, valorile presei ar trebui să rămână acestea, indiferent de suportul ei: noi prezentăm, cititorul trage propriile sale concluzii.
AUDIENŢĂ. Presa digitală e mult mai uşor de măsurat, Google Analytics oferind informaţii exhaustive: câţi au intrat, câţi au citit, cât au stat
