Mulţime de oameni stau închişi undeva, în propriile lor minţi, în nesfârşite şi zdarnice spaime lăuntrice şi, poate nu la fel de mulţi, manifestă... această lipsă de libertate în relaţiile cu cei din jur. Libertatea socială e una, dar libertatea fiinţei e altceva, e o stare de conştiinţă, pe care n-o putem înţelege dacă rămânem ”în închisoarea minţii”, prizonierii propriilor judecăţi şi prejudecăţi. Oamenii trăiesc învăluiţi în lanţurile grele, uneori imposibile, absurde, nenţelese şi distructive ale propriilor proiecţii. În geloziile noastre, în respingerile noastre, în frici prăpăstioase, în grozavele grote ale durerii, ale pierderii şi ale suferinţei interioare sfârşim prin a sta ca şi cum am fi destinaţi lanţurilor şi, peste toate, pare că facem tot ce putem să-i atragem în ele şi pe cei dragi nouă. Vorba lui ţuţea; ”Eu cred că omul e făcut de Dumnezeu şi cred că Dumnezeun n-a instalat nici un drac în el. Dracul a fost asimilat de om, dar nu născut din el”(”322 de vorbe memorabile ale lui ţuţea; Ed. Humanitas). Aş zice că mintea încuviinţează, fără să ştie, această ”asimilare” a răului, şi acolo, în interiorul minţii, ne putem încarcera, în cele din urmă, într-un întuneric fără margini, cum ne putem şi elibera, cum putem păşi către libertatea fiinţei noastre, după ce înţelegem că gândurile nu au existenţă singure, ci prin noi!
Să-ţi iei maşină, să-ţi faci o carieră, să-ţi ridici o casă până la cer, să osteneşti făcând lucruri şi iarăşi lucruri sunt ţeluri omeneşti, a căror existenţă împlinesc ceva în trăire, au şi ele un ecou în suflet, se regăsesc şi ele în ordinea lăuntrică pentru o clipă, o zi, un an... Dar să te eliberezi din lanţurile minţii tale negative e un fel de a râvni să cucereşti Everestul, fără să ai experienţa alpinistului, fără să cunoşti corvoada mişcării pe verticală, fără să ştii că pe drum ţi se poate tăia respiraţia, căci sus, în l