Vreo două morminte în care sunt îngropaţi singurii mei părinţi. Vreo doi copii ale căror inimi mi le închipui gândind tot timpul în limba acestor morminte. Vreo câţiva ani de trăit. Sau poate numai vreo câteva luni, dacă nu cumva vreo câteva zile, în orice caz, destul de mult pentru a privi până departe în viitor cu ochii acestor copii. Apoi o grămadă de amintiri pe care le ţine în viaţă întâlnirea cu acest viitor. Nu este cine ştie ce de capul lor, doar nişte frânturi prăpădite de trecut în care se oglindeşte chipul unui sat de câmpie, ba împresurat de ninsori, ba răvăşit de arşiţe pustiitoare, ba biciuit de vânturi aspre de toamnă, ba mângîiat de ploile luminoase ale primăvarii. Mai sunt şi nişte oameni pe acolo, pe care îi chemă Vasile, Ioana, Elisabeta, Gheorghe, Marin, Niculae, Ion, Petre, Ilie, Anghelina, Florea, Mihai, Stana, Tudora, Chiru, Dumitru, Macarie, Leana, Stanca, Tudose, Voicu, Lisandra. Cam la fel cum îi chemă pe sfinţi.

Şi mai e şi un copil, care se tot întreabă cine de la cine o fi luat numele, ei de la sfinţi, sau sfinţii de la ei? Şi mai sunt şi nişte seri geroase în care se aud nişte glasuri mititele umblând pe uliţi. Şi nişte hornuri din care se vede ieşind fumul. Şi nişte ferestre în care pâlpâie lumina lămpilor cu gaz. Şi nişte femei ce le strigă bărbaţilor să iasă să lege câinii, fiindcă se apropie venirea colindătorilor. După care, glasurile alea mici se fac un singur glas mare, unul ce urcă până la cer, pentru a se întoarce de acolo adus chiar de Dumnezeu de mână. Ar mai fi apoi o portiţă troienită de viscol, pe care o deschide, aproape de miezul nopţii, unul dintre glasuri, întrând într-o casă măruntă, cu numai două odăi, ca să poată visa pe îndelete, până în zorii zilei şi ai bătrâneţii, la ziua când n-o să-l mai încapă iarna aceea, şi nici casa.

Şi, în fine, sufletul. Unul singur şi prost. Dar prost de bubuie, căci r