Ca în fiecare an, apropierea zilei de 1 Decembrie – sărbătoarea naţională – lansează în atmosferă un soi de fior patriotic. Cetăţeni cu cont pe Facebook, mass-media, lideri de opinie, agenţii de publicitate şi alte entităţi ne invită să ne mândrim cu ce e românesc.

O să avem iar, la televizor, imagini cu monumentele noastre istorice, ştiri cu politicieni care participă de-a lungul şi de-a latul ţării la tot felul de ceremonii şi rostesc cuvinte frumoase, tricolorul fluturând peste tot. Un expert în publicitate (Cătălin Dobre de la McCann Erickson) observa de curând că “la noi s-a activat în ultimul timp o mândrie naţională: dacă acum zece ani voiam să fim mai mult ca alţii şi luam exemple de afară, acum ne regăsim identitatea din ce în ce mai mult şi am început să apărăm ce avem în ţară”. Aşa s-ar explica succesul campaniilor publicitare axate pe simboluri naţionale. Cred că, în principiu, are dreptate. Profesorul Vintilă Mihăilescu scria, de asemenea, că e tot mai des solicitat de jurnalişti să explice şi să comenteze “cum e românu’”. S-ar părea că există un interes tot mai mare al publicului pentru a lămuri anumite chestiuni privind identitatea naţională şi valorile româneşti. Sunt nedumerit însă că toate aceste dileme identitare sunt orientate mai degrabă către valorile simbolice decât spre acele gesturi simple care ţin de puterea fiecăruia, nu de cine ştie ce valori majore, bune de scos de la naftalină de Ziua Naţională.

Să luăm, de exemplu, limba română. Unii au pornit deja, în aşteptarea zilei de 1 Decembrie, campanii în favoarea limbii române. Foarte frumos. Alţii au extins campania la nivelul valorilor culturii române în ansamblu. Şi mai frumos. Am primit, de pildă, zilele trecute un newsletter de la o librărie care invita, pe fond tricolor, la cumpărarea unei cărţi româneşti, în cinstea Zilei Naţionale. Dincolo de marketing, e bine că ni se amint