Presei noastre libere de dictatură, dar dependentă de bacşişuri, i-a scăpat un amănunt de la aşa-zisa Conferinţă de presă de la Palatul Victoria, susţinută luni, 25 noiembrie 2013, de Victor Ponta şi de premierul chinez Li Keqiang.
S-au permis doar două întrebări din partea presei.
Şi aceste întrebări au fost acceptate doar de la Agerpres, agenţia de presă a PSD, şi de la Cotidianul Poporului, ziarul Partidului Comunist Chinez.
Oaspetele chinez n-a mai avut nici o altă întîlnire cu presa română, în afara acestui moment regizat.
Lucru explicabil.
S-a temut de întrebări incomode despre drepturile omului în China, despre Tibet, despre libertatea presei, despre prigonirea internauţilor, despre corupţia din ţara sa.
S-a temut degeaba.
La paralizia care a lovit întreaga presă sub regia măiastră a Guvernului şi a lobbyului chinezesc de la noi, era greu de presupus că va primi altfel de întrebări decît cele despre măreţele împliniri ale Poporului chinez sub conducerea PCC.
Reducerea întîlnirii cu presa la o butaforie n-a fost singurul amănunt care m-a făcut pe mine, ziarist care am lucrat în presa comunistă, să cred că România s-a întors, prin slugărnicia unsuroasă a părţii române, prin Protocolul aparte, prin reflectarea tiribombistică în presă, la vremea cînd pe aceste meleaguri descindea un alt Tovarăş chinez – Ciu-En-Lai.
S-ar putea face un film documentar cu titlul Despre cum am crezut c-a înviat Ceauşescu! din faptele, numeroase, care au definit vizita premierului chinez, toate semne ale adevărului că greţoasele manifestări comuniste de la primirea unui Tovarăş de lagăr nu proveneau din mentalitatea comunistă, ci din mentalitatea noastră fanariotă, definită prin darea în stambă cînd e vorba de linguşit un Stăpîn din afară, de la care aşteptăm să ne dea un bacşiş gras, dacă-i văcsuim ghete